Într-un interviu acordat pentru Ziarul Lumina, părintele Gabriel Bunge, fost călugăr benedictin, a vorbit despre monahismul Ortodox, pe care îl definește ca fiind „inima Bisericii”.

Părintele Gabriel Bunge s-a născut în anul 1940 la Köln, Germania. În 2010 s-a convertit la Ortodoxie, iar schitul benedictin „Sfânta Cruce” din Cantonul elvețian Ticino a devenit Mănăstirea ortodoxă „Sfânta Cruce”, aparținând Patriarhiei Moscovei.

În convertirea lui la Ortodoxie au avut un rol semnificativ mai mulți părinți români, însă, în special, părintele Gabriel Bunge își amintește cu căldură de întâlnirea cu părintele Cleopa.

„În Biserica Ortodoxă nu este o spiritualitate pentru călugări și una pentru laici. Noi am primit același Duh și de aceea avem și aceeași viață duhovnicească”.

„Singura diferență este aceea că monahii ar trebui să fie mai specialiști, mai profesioniști. Dar călugării și laicii sunt de nedespărțit”, a explicat în continuare părintele.

Comparând cu monahismul apusean, părintele Gabriel a subliniat faptul că în Biserica Ortodoxă „monahismul este inima Bisericii, de aceea este intimitatea aceasta mare între credincioși și călugări”.

„Asta pot să o spun și din experiența mea”, a afirmat monahul, „deoarece credincioșii noștri demonstrează o familiaritate specială cu noi. Întreabă tot timpul ce ne lipseşte, ce pot aduce pentru Liturghie”.

„Înseamnă că noi, monahii, trebuie să fim în mănăstire pentru ei, să-i ascultăm, să-i îndemnăm. Această solidaritate este reciprocă”.

„Eu nu am mai trăit şi experimentat înainte așa ceva”, a spus în continuare părintele Gabriel, referitor la diferența dintre monahismul Ortodox și cel occidental.

Mai presus de toate, a explicat părintele la finalul interviului, este important „să trăim viața lui Hristos” și să „fim statornici în credință, urmând vieții lui Hristos cel Răstignit, Înviat și Înălțat”.

„Apostolii și mucenicii au trăit în vremuri grele și au ajuns ceea ce au ajuns. Cuvioșii, pustnicii, creștinii din vremea persecuțiilor, şi care n-au fost puține în Biserică, au ajuns la sfințenie și desăvârșire. Viața duhovnicească se poate trăi în orice condiții”. Foto credit: Ziarul Lumina

Redăm mai jos parte din articolul apărut în Ziarul Lumina.

liminarea păcatelor prin rugăciune continuă
Părinte Gabriel, mă bucur mult să vă revăd, mulțu­mindu-vă că ați acceptat un nou dialog duhovnicesc. Viața noastră duhovnicească este înrădăcinată în gândirea și trăirea Pă­rinților Bisericii, care la rândul lor s-au întemeiat pe Cuvântul lui Dumnezeu, luând model pe apostoli și proroci. Care este calea pe care trebuie să o parcurgem, cu etapele și subetapele ei?

Practicarea poruncilor, lupta împotriva patimilor şi câştigarea vir­tuților

Cele trei trepte ale căii duhov­nicești, după Evagrie, sunt: practicarea poruncilor, lupta împotriva patimilor şi câştigarea vir­tuților. Cu harul lui Iisus Hristos se poate ajunge la despătimire. În drumul spre desăvârșire, Evagrie vorbește despre o a doua treaptă, intermediară, contemplarea indirectă a lui Dumnezeu, prin creația Sa şi, apoi, despre a treia, teologhia, care este cunoaș­terea nemijlocită a lui Dumnezeu, cunoașterea fără intermediari, fără concepte și imagini.

Aceasta se întâmplă în ceea ce numește el rugăciunea adevărată, care e adorarea Tatălui în Duh și Adevăr, adică în Duhul Sfânt și Fiul Unul Născut. Acestea sunt evident cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan (Ioan 4, 23).

După Sfântul Pavel, prin Botez am dobândit starea de a fi, prin Sfântul Duh, iar Fiul înalță vocea Sa în noi, zicând ­Avva Părinte (Romani 8, 15). ­Este o teologie întru totul biblică.

Cum scăpăm de mânie, de poftă și alte patimi?

Când noi ne amintim de numele lui Dumnezeu, nu putem fi în acel moment mânioși sau supărați împotriva fratelui. Nu e posibil. Sunt două lucruri diferite, ca apa şi focul. De aceea, noi ne rugăm continuu, cum spune apostolul (II Tes. 5, 6). În acest mod trebuie să eliminăm toate păcatele.

Părinte Gabriel, constat cu plăcută surprindere că în acest loc de sihăstrie se formează o comunitate duhovnicească. Aveți ucenici călugări și mireni care lucrează prin curte, care așteaptă la spovedanie și sfat, de aceea propun să direcţionăm discuția noastră în tărâmul practic al vieții duhovnicești şi să ne spuneţi cu ce fel de păcate vă confruntați la spovedanie.

Întâlnesc toate păcatele, de la A la Z. Bineînțeles că întâlnesc și foarte multe persoane care au puține păcate. Se întâmplă foarte des, însă, ca oameni cu o conduită bună, frumoasă, să fie tentați de alte păcate, pe care nu le-au făcut, dar le-ar face. Sunt păcate cu gândul și păcate cu fapta.

„Un suflet care nu se împărtășește regulat este mort”

Cât de des îi împărtășiți pe cei care se spovedesc la sfinția voastră?

Un părinte care a studiat mult Liturgica mi-a făcut odată o observaţie foarte interesantă, şi anume că textele de la Liturghie nu prevăd persoane care să nu meargă să se împărtășească. Dacă sunt în biserică în momentul comuniunii euharistice, se duc și se împărtăşesc. Așa cum spunem în rugăciune:

„Te rugăm să ne dai nouă şi întregului po­por...”. Pentru mine această situație este un pic particulară, pentru că aici nu este o parohie, ci o mănăstire, iar lumea care vine aici e foarte motivată. Vin câteodată chiar de foarte departe, şi din alte țări. Am o mamă cu doi copii mici care se trezesc la 5 dimineața, iau maşina pentru a ajunge aici la ora 9:00, la Sfânta Liturghie. Aceste persoane sunt foarte motivate și pregătite. Vin, se spovedesc și după aceea se împărtăşesc.

În general îi împărtăşiţi pe toţi cei care vin la Sfânta Liturghie?

Pe majoritatea, nu pe toţi. Există şi obiceiul de a se spovedi şi a nu se împărtăşi, ştiind că au reguli stricte de ajunat.

Cât de des îi spovediţi şi împărtăşiţi pe ucenicii sfinției voastre? Care este folosul Sfintei Împărtă­șanii?

Unii în fiecare săptămână, alții, aparţinând altor parohii, vin mai rar la mănăstire. Despre folosul Sfintei Împărtășanii se pot afla mai multe citind Istoria lui Paladie, de unde aflăm că Părinții deșertului mergeau des să se cuminece.

Citește și - Mărturia unei foste penticostale care s-a convertit la Ortodoxie: M-am eliberat! Penticostalii lucrează uneori cu dracii! Coboară diavolul și ei cred că este Duhul Sfânt!

Cine zicea că nu are nevoie să se împărtăşească des, acela era văzut ca stăpânit de un duh al mândriei, al orgoliului. Sfântul Macarie cel Mare, care era îndrumătorul duhovnicesc a lui Evagrie, a spus unei persoane care era bolnavă sau posedată că i s-a întâmplat aceasta pentru că, pentru o lună sau mai mult, nu s-a dus să se împărtășească.

Dracii ne împiedică să mergem la Împăr­tă­­șanie, pentru că ei știu că acela care merge și mănâncă Trupul lui Hristos și bea Sângele Lui, Hristos rămâne întru el. Un suflet care nu se împărtășește regulat este mort. Părinții deșertului nu au scris mult despre această temă, pentru că era o evidență. Se scria mai mult despre situaţiile care creează probleme.

Sfântul Pavel poa­te că nu ar fi scris despre Îm­pă­r­tășanie dacă nu ar fi fost ­dezordinile din Corint. Așa știm care era practica de atunci. Sunt multe lucruri pe care nu le știm, dar din fericire avem Didahia, învățătura celor 12 Apostoli, din care cunoaştem practica concretă a Bisericii apostolice din primele secole.

Eu citesc des Didahia şi cu privire la Botez, cum să facem Botezul, pentru că mulţi nu recunosc Botezul făcut prin stropire şi spun că numai prin scufundare. Dar în Didahia se spune că trebuie să botezi în apă curgătoare, iar dacă nu ai apă curgătoare, în apa stătătoare, ca și într-un baptisteriu.

Dacă nu ai nici apă stătătoare, poți să îi verși de trei ori apă pe cap. Deci sunt trei posibilităţi, dar normal este afundarea într-o apă curgătoare. În Rusia, după căderea comunismului, sate întregi au intrat împreună cu preotul într-o apă curgătoare și preotul îi afunda de trei ori, ca în epoca apostolică.

Aveți și cazuri când nu îi împărtășiți?

Da, s-a întâmplat și aceasta, nu din cauza păcatelor grele, pentru că eu nu sunt foarte sever, dar dacă văd că unii dintre ei nu au postit, luând-o așa ușor, superficial, fără conștiință, atunci mai bine nu. Dar știu și ei aceasta.

Aveți, de exemplu, cazuri în care ei trăiesc necunu­nați? Cum procedați?

Nu am astfel de cazuri. Mulți dintre creştinii ortodocși care trăiesc în Occident au condiții foarte grele, adesea sunt femei care își refac viața, își găsesc un bărbat care, de cele mai multe ori, nu e ortodox. Când e un catolic practicant, poate să devină mai ușor ortodox. Mi-a telefonat ieri o doamnă, de 27 de ani, era botezată, dar nu era practicantă.

S-a căsătorit cu un elvețian sau german şi a devenit practicantă, dar soțul nu era un catolic practicant și din cauza aceasta s-au separat. Vedem mulți ortodocși care vin botezați, dar sunt ne­prac­ticanți, care se „încreştinează” aici, adică devin practicanți.

Îndemnați ucenicii mireni să practice rugăciunea lui Iisus?

Atunci când mă întreabă, da. Nu predic rugăciunea lui Iisus, dar când văd că unul a început, dar nu știe cum să facă, atunci îi dau o metanie (metanier) și o pravilă.

„Monahismul este inima Bisericii”

Aceasta după dorința, starea și măsura duhovnicească a fiecăruia.

Am vorbit ieri cu nişte ruși-germani, veniți din Rusia, despre viața spirituală, despre rugăciune. Mulți dintre ei au devenit ortodocși aici. Unui tânăr, proaspăt tată, i-am explicat că în Biserica Ortodoxă nu este o spiritualitate pentru călugări și una pentru laici. Noi am primit acelaşi Duh și de aceea avem și aceeași viață duhovnicească. Singura diferență este aceea că monahii ar trebui să fie mai specialişti, mai profesionişti.

Dar călugării și laicii sunt de nedespărţit. Monahismul occidental este fenomen marginal al vieţii bisericeşti, aşa spunea un cunoscut stareţ benedictin. În Biserica Ortodoxă e total diferit. Monahismul este inima Bisericii, de aceea este intimitatea aceasta mare între credincioși și călugări. Asta pot să o spun și din experienţa mea, deoarece credincioşii noştri demonstrează o familiaritate specială cu noi.

Întreabă tot timpul ce ne lipseşte, ce pot aduce pentru Liturghie... Aduc mâncare, ouă de la găinile lor, miere de albine şi cei mai bogaţi întreabă dacă avem nevoie de ceva. Eu le răspund „nu, mulțu­mesc, dar dacă voi avea nevoie, o să vă spun.

Dacă vom vrea să construim o bisericuță, pentru că paraclisul nostru e mic, nu se poate nici respira, atunci vă voi cere, altfel nu am nevoie”. Asta înseamnă că noi, monahii, trebuie să fim în mănăstire pentru ei, să-i ascultăm, să-i îndemnăm. Această solidaritate este reciprocă. Eu nu am mai trăit şi experimentat înainte aşa ceva (de a fi în Ortodoxie - s.n).

La mănăstirile din România este ceva obişnuit... Poate mai ajungeți și la noi...

Cunosc bine România! Cu ajutorul lui Dumnezeu nu exclud nimic!

Ce modalităţi indicați fiilor duhovniceşti pentru a se feri de păcate?

Să eviți păcatul, evitând ocaziile. Cum se zice, oportunitatea îl face pe om hoț.

„Să trăim viaţa lui Hristos!”

Se pare că trăim o decădere a omenirii, se alunecă tot mai mult pe o pantă a decăderii morale, a rătăcirii spirituale. Cum putem participa la îndreptarea și vindecarea ei?

Trebuie să distingem între persoană ca individ şi instituţie. Se pare că instituțiile nu au direcţia de mers înapoi. Numai individual, omul poate să se pocăiască, să facă metanie (metanoia) şi să se întoarcă.

În latină, să te converteşti înseamnă să te întorci în cealaltă direcţie, în greacă se zice metanie, schimbare de mentalitate, dacă gândim rău, trebuie să gândim corect.

Este un paradox, oamenii fac parte din instituții, dar mântuirea o trăiesc personal, în comuniune cu alte persoane. Care este soluția acestei antinomii?

Un scriitor german a făcut o călătorie, în anii ’50, la Muntele Athos și a scris o carte. El e născut în 1904, iar cartea a fost scrisă în 1956. E un clasic în Germania. A făcut călătoria cu un austriac, iar capitolul cărții se numeşte Părintele Nicon. Acest Nicon e un personaj istoric.

Antihristul este în instituții, care cred că fac bine omului, uitând de sufletul și duhovnicia lui

Era un fost ofițer rus care, după Revoluţie, s-a dus în Muntele Athos, unde a trăit ca eremit la Karulia și a murit în 1963. Toate astea le-am găsit în altă carte. El zice: „În fiecare lucru care ți se pare că e sigur, e antihrist. Antihristul este în instituții, care cred că fac bine omului, uitând de sufletul și duhovnicia lui”.

Bună observație!

Părintele Nicon nu era un spiritualist, era un realist. Este clar că, atunci când vrei să-i lipsești pe creștini de Sfânta Împărtă­șanie, te folosești de instituție, cum s-a întâmplat în Rusia, în timpul regimului sovietic. Pentru antihrist e foarte dificil să prindă pe fiecare credincios în parte, e mai ușor să intre în instituții.

Se pot da multe exemple. Alice Bailey, fondatoarea new-age-ului, a spus atunci: „Scopul nostru este de a intra în sistemul sanguin al Bisericii Catolice, e o instituţie structurată deja cu un miliard şi ceva de credincioşi.“ Prin instituții se prinde puterea. Și așa vorbim de mișcările feministe şi de alte lucruri... Evident, prin persoane individuale le-ar fi greu să pătrundă.

Așadar, multe ispite ne împresoară. Ce este de făcut în acest context?

În acest context și întotdeauna, să trăim viața lui Hristos! Sfântul Ioan Evanghelistul spune în Epistola I: „Că lumea aceasta trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I loan 2, 17).

Să fim statornici în credință, urmând vieții lui Hristos cel Răstignit, Înviat și Înălțat. Apostolii și mucenicii au trăit în vremuri grele și au ajuns ceea ce au ajuns. Cuvioșii, pustnicii, creștinii din vremea persecuțiilor, şi care n-au fost puține în Biserică, au ajuns la sfințenie și desăvârșire. Viața duhovnicească se poate trăi în orice condiții.

Citește și - Convertirea care te va lăsa cu gura căscată! Pr. Ioan Istrati a relatat schimbarea radicală făcută de un avocat, devenit călugăr în Muntele Athos