Strădaniile anonimilor traducători în limba română ai textelor scripturistice rotacizante au ajuns până la noi numai prin manuscrise din secolele al XV-lea și al XVI-lea (Codicele Voronețean, Psaltirea Șcheiană, Psaltirea Hurmuzaki și Psaltirea Voronețeană) cuprinzând mai ales Psaltirea și Apostolul. Între 1551-1553 Filip Moldoveanul imprimă la Sibiu Evangheliarul slavo-român, iar în 1582 apare Palia de la Orăștie. Tot în această a doua jumătate a secolului al XVI-lea diaconul Coresi și preoții din Șcheii Brașovului au dat la lumină Tetraevanghelul, Liturghierul, Psaltirea și alte cărți în limba română. Dar limba în care a tipărit Coresi cărțile românești rămâne o limbă arhaică, un instrument de comunicare anevoios și restrâns.
Abia către mijlocul veacului al XVII-lea când capitala principatului autonom al Transilvaniei cunoaște un început de tradiție tipografică prin apariția unor cărți de cult în limba slavonă și apoi și în limba română, va fi posibilă tipărirea la Alba Iulia prin străduința Mitropolitului Simion Ștefan a Noului Testament de la Bălgrad reprezentând prima traducere integrală a acestei cărți în limba română.
În același timp în Moldova, sub domnia lui Vasile Lupu și în Țara Românească, sub cea a lui Matei Basarab apar tipărituri românești de mare valoare și răspândire: Cazania lui Varlaam sau Cartea românească de învățătură (1643) cuprinzând tâlcuirea Evangheliilor duminicale, Pravila lui Vasile Lupu (1646), Pravila cea mică (1640) și Evanghelia învățătoare (1642) de la Govora. Se cuvin de asemenea menționate scrierile Mitropolitului Dosoftei, autorul Psaltirii în versuri și traducătorul Paremiilor și al Psaltirii în românește, precum și sârguința eruditului spătar moldovean Nicolae Milescu care în a doua parte a veacului al XVII-lea a tălmăcit în graiul neamului sau Vechiul Testament.
În acest context, apariția în 1688 a Bibliei de la București prin grija domnitorului Șerban Cantacuzino reprezintă încununarea unor îndelungate străduințe de traducere a cărților sfinte în limba română, precum și punctul culminant al unei tendințe de devenire și formare a limbii noastre literare pe întreg teritoriul național.
Este temeiul pe care apoi s-a dezvoltat printr-un lung proces de selecție și creație limba română literară modernă. Nicolae Iorga atribuie întreaga traducere Stolnicului Constantin Cantacuzino și presupune că el a fost ajutat de directorul școlii grecești din București, Sevastos Kymenites. Biblia de la București utilizează tradiția fonetică și morfologică a textelor lui Coresi, Varlaam și Simion Ștefan, îmbogățind însă lexicul și perfecționând sintaxa.
Ea apare ca un simbol al unității limbii române, fixând definitiv drumul pe care avea să-l urmeze în viitor limba scrisă bisericească. Textul Bibliei de la București va fi reluat mai târziu aproape integral în Biblia de la Blaj (1795) tipărită de Samuil Micu și în Biblia de la Buzău (1854-1856), precum și în prima Biblie ilustrată românească editată de episcopul Andrei Șaguna între 1856-1858. În 1858 Ion Heliade Rădulescu publică o nouă traducere a Bibliei cu alfabet latin, împreună cu biblicele sau notițele istorice, filosofice, politice și literare asupra Bibliei.
În secolul nostru văd lumina tiparului Biblia sinodală, precum și Biblia tradusă de Gala Galaction (1939).
Acesta mărturisea în prefață :
"Ne-am dat osteneala să umplem sacrele măsuri ale Cărții Eterne cu lamura limbii românești, așa cum am deprins-o din gura mamei, așa cum am învățat-o din cărțile clasicilor români și așa cum ne-o impune astăzi, către mijlocul secolului al XX-lea treapta ei de dezvoltare și de îmbogățire."