Creștinat, adică unit cu Hristos prin Botez, pe când se forma ca popor nou în istorie, poporul român poartă deodată pecetea tainei Crucii și Învierii lui Hristos în sufletul identității sale de origine și pe vesmântul vocației sale ultime: devenire și dăruire creștină.

În istoria sa plină de războaie de apărare și retrageri în munți sau sub pământ, Moldova devine în timp, din timp în timp, răstignire, dar pentru că nu se desparte de Hristos rămâne peste veacuri înviere și "poartă a creștinătății" - cum o numește în 1475 Ștefan cel Mare și Sfânt, după biruința de la Vaslui împotriva Imperiului otoman.

Deși uneori, poporul român nu mai face istorie, ci îndură istoria, copleșit "sub vremi", adică la răscruce de drumuri și în "calea tuturor răutăților" - cum spuneau cronicarii -, totuși îndurătorul dăinuie peste vremuri, ca să vadă cum vremuiesc și se destramă în jurul său imperiile pe care le-a îndurat cu multă îndurerare. Astfel, purtător de Cruce și de lumină a Învierii, în locașul de cult și în afara lui, poporul nostru și-a țesut prin credință sa vie o cultură a îndurării și a reînvierii, a răbdării și a speranței.

Pământ bogat și popor darnic, Moldova, deși devenea în timp loc de năvală sau pripășire peste neamuri multe, dăinuie totuși peste vremuri ca o sfântă conștiință de neam deofiinta cu românii din celelălte provincii, pe care nici muntele, nici râul, nici moartea și nici răul nu-i pot desparte definitiv. Prin dreapta credință și cultul frumos al adevărului, Biserica strămoșească a contribuit cel mai mult la formarea unei culturi a comuniunii de cuget și simțire a întregii "seminții românești" pe care o au în vedere cronicarii și mitropoliții Moldovei în scrierile lor.

Credință în bunătatea smerită și în dărnicia netârmuită a lui Dumnezeu, atât de des pomenită în cultul ortodox, a inspirat și modelat cultura ospitalității noastre, exprimată teologic și lapidar: "Dar din dar se face Rai". Deși din timp în timp, oameni de credință străină venind din strainătați au încercat să înstrăineze sufletul românilor de credință strămoșească a mucenicilor mărturisitori, a voievozilor dreptcredincioși și a cuvioșilor purtători de Dumnezeu, Moldova dăinuie peste vremuri că o priveghere de Paște în dreapta credință și o evlavioasă viețuire în Hristos.

În timp ce virtutea creștină a iubirii de aproapele și a primirii de străini ne-a inspirat o cultură de simțire ecumenică și de politică pașnică, virtutea creștină a apărării dreptei credințe și a dreptății istorice ne inspiră o cultură a demnității persoanelor și popoarelor, indiferent de mărimea și puterea lor. În acest sens, vulturul de pe stema României este un simbol plin de semnificație, el zboară spre înălțimi purtând Crucea în plisc, pentru poporul pe care-l reprezintă se înalță numai prin credință și jertfă spre piscuri de libertate și dăinuire veșnică.

Expansiv numai pe verticala ce leagă iubirea inimii de milostivirea Cerului, poporul român și-a răstignit, prin creștinare lentă și profundă, pofta de stapânire asupra altora, apărând totodată cu sabia adevărului și cu sceptrul demnității ceea ce este al sau: glia strămoșească și unitatea de cuget și simțire a poporului din toate provinciile strămoșești frumoase și binecuvântate în diversitatea și integritatea lor. Credincios lui Hristos și deci iubit de Hristos, "Care ieri și azi și în veci este același" (Evrei 13, 8), poporul român devine în cultură sa ceea ce rodește din întâlnirea credinței sale statornice în Dumnezeu cu istoria framântată a oamenilor și popoarelor.

Credința în iubirea și puterea veșnică a lui Hristos a inspirat și modelat în poporul nostru o cultură a dăruirii în istorie. De aceea, se spune cu credință și convingere că "Moldova este a urmașilor urmașilor noștri"!