Într-o epocă în care valorile se confundă, deseori, la nivelul maselor, cu non-valorile, în care kitsch-ul este văzut ca artă autentică, educaţia religioasă este mai mult decat importantă, iar necesitatea ei nu o mai contestă nimeni. Educaţia, chiar dacă este completă din punctul de vedere al informaţiilor acumulate la diferite materii de studiu, nu poate fi socotită împlinită dacă exclude Religia, una dintre componentele sale fundamentale.

Omul este, prin definiţie, fiinţa ce poartă chipul lui Dumnezeu, ceea ce explică aspiraţia lui permanentă spre cer. De aceea, el are nevoie de o educaţie religioasă, care nu numai că îl întăreşte, ci îi oferă întotdeauna şi valori sacre, autentice. Ea nu se rezumă, însă, numai la texte biblice şi patristice, ci presupune înţelegerea sensului lor profund şi aplicarea acestuia în viaţa de zi cu zi; ea înseamnă trăire, devenire şi înălţare spirituală.

Educaţia religioasă constituie o premisă indispensabilă a diversificării şi creşterii calităţii bagajului informaţional al tinerilor. Cultura şi, în particular, arta, oferă oportunităţi aparte: cunoaştere, dezvoltare personală şi profesională interdisciplinară, colaborări şi proiecte internaţionale.

Practic, arta contribuie la împlinirea profesională şi spirituală deplină a omului. Însuşi cuvântul „artă” ne duce cu gândul spre ceva desăvârşit, dăruit de Dumnezeu, care dăinuie peste timp şi, în acest fel, ne apropie de Divinitate. În consecinţă, abordarea educaţiei religioase prin intermediul artelor a fost şi este o provocare pentru orice profesor de specialitate. Deosebirea esenţială constă în faptul că, dacă la alte materii informaţia şi raţiunea sunt considerate suficiente pentru înţelegerea conţinuturilor, Religia cere o reală implicare afectivă. Din acest punct de vedere, profesorul de religie utilizează artele nu doar ca mijloace de informare a elevilor, ci şi de sensibilizare a acestora.

Atât arta, cât şi religia, înseamnă sacrificiu, iar îmbinarea lor duce la înălţarea spirituală a omului, la desprinderea lui de cele lumeşti. Educaţia înseamnă şi ea sacrificiu atât din partea educatorului, cât şi a celui educat. Văzută de unii ca o luptă cu morile de vânt, în contextul crizei morale grave pe care o traversează omenirea, educaţia religioasă prin intermediul artelor constituie o armă împotriva ignoranţei şi, în final, împotriva pierderii spirituale a omului.

Prezenţa religiosului în evoluţia umanităţii şi, implicit, a artelor, este permanentă. Numeroasele opere realizate în domeniul literaturii, picturii, sculpturii sau muzicii arată, fără putinţă de tăgadă, o relaţie de reciprocitate: religia a fost sursă de inspiraţie pentru arte, iar acestea din urmă joacă, într-adevăr, un rol important în trăirile religioase ale omului. Sutele de oratorii, cantate, simfonii, picturi, sculpturi, fresce, scene din biserici sau mănăstiri, autori necunoscuţi sau celebri - stau mărturie în acest sens.

Numeroase opere de literatură, pictură, sculptură şi muzică au fost realizate plecându-se de la motivele, scenele şi personajele biblice. Nu este exclus chiar ca unii artişti, al căror talent nu poate fi pus la îndoială, să fi ajuns celebri datorită reprezentărilor religioase.

Reprezentanţii clerului au contribuit direct, prin descoperirile şi inovaţiile lor, la progresul artelor. Tot ei au descoperit sau inovat metode de educaţie, iar Biserica a fost un focar de cultură în vremuri de restrişte - suplinind astfel instituţiile specializate -, dar şi un factor de păstrare a identităţii naţionale în faţa invaziilor străine.

Este greu, dacă nu imposibil, să ne imaginăm ce ar fi însemnat omul şi toate realizările sale fără prezenţa permanentă a lui Dumnezeu lângă el.

În istoria umanităţii au existat perioade în care oamenii fie nu L-au cunoscut pe Adevăratul Dumnezeu, fie au refuzat să-L accepte. Arestări, decapitări, beciuri fără lumină, ruguri, chinuri inimaginabile zile în şir, moarte în temniţă – aşa au fost trataţi mărturisitorii lui Hristos, iar reprezentările acestor motive în literatură şi artă sunt edificatoare. La cealaltă extremă avem Inchiziţia şi puterea ei asupra oamenilor, fapt care a fost folosit ca argument în perioadele în care s-a încercat scoaterea definitivă a lui Dumnezeu din viaţa oamenilor, cum a fost cazul Revoluţiei Franceze sau al regimurilor totalitare comuniste.

Soarta bisericilor sub comunism nu a fost uşoară: preoţi persecutaţi sau închişi, biserici dărâmate, credincioşi urmăriţi şi hărţuiţi de autorităţi. În acea perioadă, vocile care apărau educaţia religioasă veneau, de regulă, din Biserică, dar acestea erau puţine şi firave, ideile ce contraveneau propagandei oficiale fiind marginalizate. Dumnezeu nu avea ce căuta în viaţa oamenilor, El nu exista, iar acest lucru era ,,demonstrat” din plin prin emisiunile ,,ştiinţifice” difuzate la radio şi televiziune.

Religia şi-a recâştigat locul după Decembrie 1989, iar profesorii de specialitate fac misiune, după exemplul Sfinţilor Apostoli, încercând să-i educe pe tineri în spiritul valorilor creştine. Biserica şi instituţiile de stat colaborează pentru o educaţie religioasă de calitate, iar artele vin în sprijinul tuturor profesorilor care doresc să le utilizeze pentru a-i ajuta pe elevi să descopere şi să înţeleagă Cuvântul lui Dumnezeu.

Serviciile educaţionale şi de formare religioasă trebuie să fie la cele mai înalte standarde, urmărindu-se creşterea calitativă a orei de specialitate, precum şi cea duhovnicească a elevilor. Toate acestea pot fi realizate punând pe primul plan un set de valori precum cultura, profesionalismul, performanţa, competenţa, dar, mai presus de toate, Dragostea şi Credinţa, aceasta din urmă fiind văzută ca o împreună lucrare, divină şi umană.

Iar în toate demersurile educaţionale, ca şi în cele artistice, să se regăsească deviza ,,Nihil sine Deo!”