Biserica nu-i loc de distracții lumești! Biserica nu- i sală de teatru, sală de spectacole, sau sală de sport! Preoții nu sunt animatori, clowni, circari, măscărici sau persoane care să facă giumbușlucuri la chermeze cu poporul binecredincios sau cu copiii... Să avem pardon.
Când faci asta, ca preot, se desacralizează locul iar oamenii îl părăsesc. Nu-i mai ,, leagă " nimic de Sfântul lăcaș...
Cei care Îl căutau pe Dumnezeu pleacă pentru că Dumnezeu nu mai e acolo ( nu-l mai simt... și au dreptate ) iar cei care se simt bine la astfel de distracții, chermeze oricum nu stau în Biserică prea mult, pentru că petrecerile și spectacolele le găsesc și în alte părți, și oricum, dacă de asta e nevoie ca să vii la Biserică, nu o să-ți placă rugăciunea adevărată...
Asta e prostia imensă a celor care cred că atrag în Biserică tinerii, lumea, mulțimea creștinilor ,, împăcând-o " cu lumea. Sunt lipsiți de DUH și nu pricep NIMIC. Dumnezeu să-i lumineze pe ei și pe noi !
Și nu doar în Europa vedem această secularizare ci și în alte părți... Urmăriți (cei care aveți puțin timp) filmulețul de mai jos făcut în Canada.
Citește și - De urmat: Condamnarea ecumenismului! Rezoluția Bisericii Ortodoxe Georgiene
Sfântul Iustin Popovici este prăznuit de Biserica Ortodoxă pe data de 14 iunie. Mai jos, vă invităm să citiți ce spunea acest mare sfânt despre ecumenism.
''Ecumenismul e numele de obşte pentru creştinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creştinisme mincinoase, toate aceste biserici mincinoase nu sînt nimic altceva decît erezie peste erezie.
Numele lor evaghelic de obşte este acela de „a-tot-erezie (pan-erezie)”. De ce? Fiindcă de-a lungul istoriei feluritele erezii tăgăduiau sau sluţeau anume însuşiri ale Dumnezeu-Omului, Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european.
În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este „legiune”.
Dogma ortodoxă şi, ceva mai mult, a-tot-dogma despre Biserică, a fost respinsă şi înlocuită cu a-tot-dogma eretică latină despre întîietatea şi infailibilitatea papei, a omului. Din această a-tot-erezie s-au născut şi se nasc fără încetare alte erezii:
Filioque, eliminarea epiclezei, introducerea harului zidit, azimele, purgatoriul, depozitul de merite prisositoare („suprarogatorii“), învăţătura mecanicistă privitoare la mîntuire, şi prin aceasta învăţătura mecanicistă despre viaţă, papo-centrismul, „sfînta” inchiziţie, indulgenţele, uciderea păcătosului pentru păcatul săvîrşit; iezuitismul, scolastica, cazuistica, monarhistica, umanismul social…
Dar protestantismul? Este cea mai apropiată şi credincioasă odraslă a papismului, care prin scolastica sa raţionalistă se aruncă din erezie în erezie şi se îneacă fără încetare în feluritele otrăvuri ale rătăcirilor lui eretice.
Pe lîngă aceasta, trufia papistă şi nebunia „infailibilă” domnesc în chip desăvîrşit în sufletele credincioşilor protestantismului, pustiindu-le. De principiu, orişice protestant este un papă de sine stătător, papă infailibil în toate chestiunile de credinţă:
Iar lucrul acesta duce totdeauna dintr-o moarte duhovnicească în alta; şi nu mai e sfîrşit acestei muriri, fiindcă numărul morţilor duhovniceşti ale omului este fără număr.
Aşa stînd lucrurile, ecumenismul papisto-protestant, cu biserica sa mincinoasă şi cu creştinismul său mincinos, nu are ieşire din moartea şi din chinul său, dacă nu se va pocăi din toată inima înaintea Dumnezeu-Omului, Domnul Hristos, şi a Bisericii Lui Ortodoxe.
Pocăinţa este leacul pentru orice păcat, leacul dat fiinţei omeneşti, celei după chipul lui Dumnezeu, de către singurul Iubitor de oameni.
Fără de pocăinţă şi de intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos este un lucru nefiresc şi lipsit de noimă să vorbească cineva de vreo unire a „bisericilor”, de dialog al dragostei, de „intercommunio”.
Lucrul cel mai de seamă este a ajunge omul parte din trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii lui Hristos şi, prin aceasta, părtaş la sufletul Bisericii – Sfîntul Duh – şi moştenitor al tuturor bunătăţilor fără de moarte ale Dumnezeu-Omului.
„Dialogul” contemporan „al dragostei”, care se înfăptuieşte în chipul unui sentimentalism găunos, este, în realitate, refuzul pornit din puţinătatea de credinţă a «sfinţirii Duhului şi a credinţei Adevărului» (2 Tesaloniceni 2:18), adică a singurei «iubiri de Adevăr» (ibid. 2:10) mîntuitoare. Esenţa dragostei este Adevărul, şi dragostea viază doar umblînd întru adevăr. Adevărul este inima fiecărei fapte bune Dumnezeu-omeneşti, deci şi a dragostei: şi fiecare din acestea arată şi binevesteşte pe Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, Care singur este întruparea şi întruchiparea Adevărului Dumnezeiesc, adică a A-tot-adevărului. Dacă Adevărul ar fi fost altceva decît Dumnezeu-Omul Hristos, el ar fi fost mic, neîndestulător, trecător, muritor.
Astfel ar fi fost, dacă el ar fi fost concept, sau idee, sau teorie, sau schemă, sau raţiune, sau ştiinţă, sau filosofie, sau cultură, sau om, sau omenire, sau lumea, sau toate lumile, sau orişicine, sau orişice, sau toate acestea laolaltă. Adevărul, însă, este Chip şi anume Chipul Dumnezeu-Omului Hristos, cel de-al doilea Chip al Sfintei Treimi şi, prin urmare, el e desăvîrşit, netrecător şi veşnic:
Fiindcă în Domnul Hristos Adevărul şi Viaţa sînt de-o-fiinţă: Adevărul veşnic şi Viaţa veşnică (v. Ioan 14:6; 1:4-17). Cel ce crede în Domnul Hristos sporeşte mereu prin Adevărul Lui în Dumnezeieştile Lui nemărginiri.
El creşte cu toată fiinţa lui, cu toată mintea lui, cu toată inima şi cu tot sufletul lui. În Hristos trăim adevăraţi fiind întru dragoste – ἀληθεύοντες ἐν ἀγάπη, fiindcă numai în felul acesta putem «să creştem întru toate pentru El, Care este Capul, Hristos» (Ef. 4:15).
Mai mult: aceasta se face totdeauna împreună cu toţi Sfinţii (Ef. 3:18), totdeauna în Biserică şi prin Biserică, fiindcă altminteri omul nu poate să crească în Acela care este Capul trupului Bisericii, adică în Hristos.
Nemărginitele puteri ce sînt neapărat trebuincioase pentru creşterea tuturor creştinilor în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii sînt dobîndite de către Biserică nemijlocit de la Capul ei, Domnul Hristos: fiindcă doar El, Dumnezeu şi Domnul, are aceste nenumărate puteri nemărginite şi le iconomiseşte în chip a-tot-înţelept.
Să nu ne amăgim. Există şi un „dialog al minciunii”, atunci cînd cei care dialoghează se înşeală, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, unii pe alţii. Un astfel de dialog e propriu tatălui minciunii, diavolul, căci mincinos este şi părintele minciunii (Ioan 8:44).
Propriu este şi pentru toţi împreună-lucrătorii lui cei de bună voie sau fără de voie, atunci cînd ei voiesc să făptuiască binele lor cu ajutorul răului, să ajungă la „adevărul” lor cu ajutorul minciunii. Nu există „dialog al dragostei” fără dialogul Adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc şi mincinos. De aceea şi porunca purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefăţarnică (Romani12:9).
Dezbinarea şi despărţirea umanistă eretică între Dragoste şi Adevăr este ea însăşi o dovadă a lipsei credinţei Dumnezeu-omeneşti şi a pierderii cumpenei şi gîndirii sănătoase duhovniceşti, Dumnezeu-omeneşti.
În orice caz, aceasta nu a fost niciodată şi nu este calea Sfinţilor Părinţi. Ortodocşii, cu totul înrădăcinaţi şi întemeiaţi împreună cu toţi Sfinţii în Adevăr şi Dragoste, au şi vestesc din vremurile Apostolilor pînă astăzi această dragoste mîntuitoare Dumnezeu-omenească faţă de lume şi faţă de toate zidirile lui Dumnezeu.
Minimalismul moral şi pacifismul hominist găunos al ecumenismului contemporan nu fac decît un singur lucru: vădesc uscatele lor rădăcini umaniste, filosofia lor bolnavă şi etica lor neputincioasă, cea după predania oamenilor (v. Coloseni 2;8).
Şi mai mult: vădesc criza vădită a credinţei lor hoministe în Adevăr şi nesimţirea lor dochetistă1 faţă de istoria Bisericii, faţă de continuitatea ei apostolică şi sobornicească, Dumnezeu-omenească, în Adevăr şi în Dar.
Iar cugetarea îndumnezeită şi gîndirea sănătoasă apostolică şi patristică binevestesc prin gura Sfîntului Maxim Mărturisitorul adevărul credinţei Dumnezeu-omeneşti: „Credinţa este temelie a nădejdii şi a dragostei care cu întărire întemeiază/ipostaziază adevărul”2.
Nu există nici o îndoială că măsura părintească, moştenită de la Apostoli, a dragostei faţă de oameni şi a legăturilor cu ereticii are în întregime un caracter Dumnezeu-omenesc.
Lucrul acesta îl arată de Dumnezeu insuflatele cuvinte ale aceluiaşi sfînt: „Eu nu doresc ca ereticii să pătimească, nici nu mă bucur de răul lor – ferească Dumnezeu! – ci mai degrabă mă bucur şi împreună mă veselesc de întoarcerea lor: căci ce e mai plăcut celor credincioşi decît să vadă adunaţi împreună pe copiii cei risipiţi ai lui Dumnezeu?
Nu scriu nici îndemnîndu-vă să puneţi asprimea înaintea iubirii de oameni – nu aş putea să fiu atît de sălbatic – ci rugîndu-vă să faceţi şi să lucraţi cele bune pentru toţi oamenii cu luare aminte şi cu cercare multă şi făcîndu-vă tuturor toate, după cum are nevoie fiecare de voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi, şi vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti – căci socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii ereticeşti spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de această rătăcire”3. Află continuarea articolului aici!