"Prin apostolatul până la martiriu, adevăraţii creştini au biruit lumea răului şi au mărturisit pe Hristos. Din jertfa martirilor pentru credinţă s-au născut cele mai frumoase exemple de urmat."

Vezi și - Pr. Iustin Pârvu ne spune de ce trebuie canonizați ''Sfinții închisorilor''! - Video

La 18 septembrie 1961, trecea la Domnul Părintele Ilarion Felea. Preot, profesor, mărturisitor întru Hristos și martir al temnițelor comuniste.

Duhovnic și profesor de teologie, slujitor al altarului implicat în viața socială a vremii și curajos apărător al Ortodoxiei în timpul regimului comunist, Părintele Ilarion Felea pleca la cele veșnice, în închisoarea de la Aiud, la data de 18 septembrie 1961, după aproape trei ani de temniță din cei douăzeci la care fusese condamnat.

''Cu părintele Felea am stat la Aiud. El o fost și protopop, o fost și profesor de teologie la Arad. Și lucra în fabrică la fierărie. A făcut aprindere de plămâni și n-o vrut să-l bage la infirmerie. Și a făcut în picioare, lucrând în fabrică, aprindere la plămâni. Și s-o vindecat.

El ce lucra? Ducea căruțele. Noi acolo puneam, făceam care din lemn, căruțe din lemn pentru armată. Noi le vopseam. Ăia de la forjă făceau ălea pentru rafturi de lemn, și tot ce era metalic.

Și io am lucrat la forjă. Și eram în curte când părintele Felea avea o echipă cu care trăgea căruțele, muta căruțele pentru îmbarcare. Și între ăia avea foarte, foarte mulți turnători. El era foarte, foarte urmărit. Și am auzit că o zis:

-De ăștia nu poți vorbi când ai vrea să vorbești, asta am auzit-o eu când o spus-o el. Zice: -Cu iubirea și cu dragostea și viperele le îmblânzești. Apăi ăștia, teologii de la Arad la care le-o fost profesor... așa frumos vorbeau despre Felea, ș-apoi el o fost condamnat la vreo 15 ani, da în '59 pe urmă l-o condamnat pe viață pe Felea. Și el o murit la închisoare, părintele Felea." (Fragment de interviu luat lui Octavian Gherman - Aiudule, Aiudule).

Părintele Ilarion Felea (1903-1961) a fost un moț de pe Valea Crișului Alb ajuns duhovnicul tinerilor din Arad și condamnat de regimul comunist la 20 de ani de temniță pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”. Motivul oficial: nu propovăduia așa-zisa „luptă pentru pace”.

Preotul martir Ilarion Felea este unul dintre mărturisitorii propuși spre canonizare în anul 2025, când Biserica Ortodoxă Română împlinește 140 de ani de autocefalie și 100 de ani de la obținerea statutului de patriarhie.

Citește și - Îndemnurile pr. Iustin Pârvu care se vor ascunse! Pr. Iustin ne-a avertizat: Vor fi mari înșelări! Doar ei vor rezista și vor distinge binele de rău!

Citește și - Minune a Sfinților Închisorilor din Aiud: Cum s-a vindecat și convertit la Ortodoxie un om pe patul de moarte, bolnav de ulcer varicos, fără nicio șansă de vindecare

Citește și - Gestul minunat făcut de Pr. Iustin Pârvu, desculţ pentru Hristos la Închisoarea comunistă din Aiud: Omenia şi caracterul au reuşit să înnobileze chiar și acel loc!

Cand Sfintii sunt Oameni...Părintele Iustin Pârvu, desculţ pentru Hristos la Aiud: „Stăteam îngropaţi în temniţă la Aiud, unii de câţiva ani, alţii de zece, iar o parte, cei mai bătuţi de soartă, atinseseră chiar douăzeci de ani.

Dacă au fost perioade mai puţin grele când ne mai puteam vedea în timpul programului de dimineaţă sau de seară, la plimbarea de 20 de minute, o dată de două ori pe săptămână, era o mare bucurie. (…)

De părintele Iustin am auzit încă de la începutul “periplului” meu prin închisori, mă întâlneam cu oameni care mă întrebau de mănăstirea Durău, unde slujise, de munţii Neamţului care sunt împânziţi de biserici şi mănăstiri, de chilii cu pustnici, de peşteri. Şi eu eram mândru de locurile de unde veneam (…)

Dar l-am întâlnit pe părintele Iustin la Aiud, unde ne aflam împreună ca „voluntari în slujba neamului”. Părintele, încă de pe atunci, se bucura de o aureolă, de un halou în jurul fiinţei dânsului. Era cunoscut de multă lume ca „preot cu har”.

Mi-e dificil să aleg întâmplări individualizate, din multele amintiri pe care le am din acea vreme, pentru că trăiam ca fiinţele încolţite de pericole, de foame, de frig şi prima raţiune era supravieţuirea.

Dar vreau să reţin un fapt deosebit din viaţa Părintelui în închisoarea de la Aiud. Într-o iarnă deosebit de riguroasă, anul nu mi-l mai amintesc, părintele rămăsese aproape dezbrăcat.

Dacă în privinţa hainelor mai mergea cum mai mergea problema cea mai gravă era a bocancilor. Administraţia închisorii nu ne mai asigura nimic, nu erau fonduri.

De asta, în loc de încălţări părintele a primit o carte poştală de la administraţia închisorii, să scrie acasă, să-i trimită bocanci. În câteva săptămâni bocancii au ajuns, erau noi, nouţi, numai buni să înfrunte iarna.

În celula părintelui însă fusese adus, în acele zile, un deţinut nou care târa după dânsul nişte bocanci care aveau numai feţele, tălpile lipseau, aşa că bietul băiat avea picioarele numai răni şi la fiecare pas scotea câte un geamăt. Fără să ezite părintele şi-a scos bocancii săi şi i-a dat tânărului, spunându-i:

„Iată, măi frate, ţine această încălţăminte şi bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuieşte, eu sunt mai vechi aici şi mă descurc…!”. În celulă s-a făcut linişte adâncă, în timp ce cei doi se îmbrăţişau vărsând lacrămi fierbinţi: „Frate, frate…!”.

Numai cu asemenea gesturi ne-am întărit şi am reuşit să ne salvăm, omenia şi caracterul au reuşit să încălzească şi să înnobileze chiar şi acel loc în care ne-au împins istoria şi trădările din sânul neamului românesc.”

Grigore Caraza, Aiud însângerat, Editura Conta