Sfântul Iustin Popovici este prăznuit de Biserica Ortodoxă pe data de 14 iunie. Mai jos, vă invităm să citiți ce spunea acest mare sfânt despre ecumenism.

''Ecumenismul e numele de obşte pentru creştinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creştinisme mincinoase, toate aceste biserici mincinoase nu sînt nimic altceva decît erezie peste erezie.

Numele lor evaghelic de obşte este acela de „a-tot-erezie (pan-erezie)”. De ce? Fiindcă de-a lungul istoriei feluritele erezii tăgăduiau sau sluţeau anume însuşiri ale Dumnezeu-Omului, Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european.

În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este „legiune”.

Dogma ortodoxă şi, ceva mai mult, a-tot-dogma despre Biserică, a fost respinsă şi înlocuită cu a-tot-dogma eretică latină despre întîietatea şi infailibilitatea papei, a omului. Din această a-tot-erezie s-au născut şi se nasc fără încetare alte erezii:

Filioque, eliminarea epiclezei, introducerea harului zidit, azimele, purgatoriul, depozitul de merite prisositoare („suprarogatorii“), învăţătura mecanicistă privitoare la mîntuire, şi prin aceasta învăţătura mecanicistă despre viaţă, papo-centrismul, „sfînta” inchiziţie, indulgenţele, uciderea păcătosului pentru păcatul săvîrşit; iezuitismul, scolastica, cazuistica, monarhistica, umanismul social…

Dar protestantismul? Este cea mai apropiată şi credincioasă odraslă a papismului, care prin scolastica sa raţionalistă se aruncă din erezie în erezie şi se îneacă fără încetare în feluritele otrăvuri ale rătăcirilor lui eretice.

Pe lîngă aceasta, trufia papistă şi nebunia „infailibilă” domnesc în chip desăvîrşit în sufletele credincioşilor protestantismului, pustiindu-le. De principiu, orişice protestant este un papă de sine stătător, papă infailibil în toate chestiunile de credinţă:

Iar lucrul acesta duce totdeauna dintr-o moarte duhovnicească în alta; şi nu mai e sfîrşit acestei muriri, fiindcă numărul morţilor duhovniceşti ale omului este fără număr.

Aşa stînd lucrurile, ecumenismul papisto-protestant, cu biserica sa mincinoasă şi cu creştinismul său mincinos, nu are ieşire din moartea şi din chinul său, dacă nu se va pocăi din toată inima înaintea Dumnezeu-Omului, Domnul Hristos, şi a Bisericii Lui Ortodoxe.

Pocăinţa este leacul pentru orice păcat, leacul dat fiinţei omeneşti, celei după chipul lui Dumnezeu, de către singurul Iubitor de oameni.

Fără de pocăinţă şi de intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos este un lucru nefiresc şi lipsit de noimă să vorbească cineva de vreo unire a „bisericilor”, de dialog al dragostei, de „intercommunio”.

Lucrul cel mai de seamă este a ajunge omul parte din trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii lui Hristos şi, prin aceasta, părtaş la sufletul Bisericii – Sfîntul Duh – şi moştenitor al tuturor bunătăţilor fără de moarte ale Dumnezeu-Omului.

1. „Dialogul” contemporan „al dragostei”, care se înfăptuieşte în chipul unui sentimentalism găunos, este, în realitate, refuzul pornit din puţinătatea de credinţă a «sfinţirii Duhului şi a credinţei Adevărului» (2 Tesaloniceni 2:18), adică a singurei «iubiri de Adevăr» (ibid. 2:10) mîntuitoare. Esenţa dragostei este Adevărul, şi dragostea viază doar umblînd întru adevăr.

Adevărul este inima fiecărei fapte bune Dumnezeu-omeneşti, deci şi a dragostei: şi fiecare din acestea arată şi binevesteşte pe Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, Care singur este întruparea şi întruchiparea Adevărului Dumnezeiesc, adică a A-tot-adevărului. Dacă Adevărul ar fi fost altceva decît Dumnezeu-Omul Hristos, el ar fi fost mic, neîndestulător, trecător, muritor.

Astfel ar fi fost, dacă el ar fi fost concept, sau idee, sau teorie, sau schemă, sau raţiune, sau ştiinţă, sau filosofie, sau cultură, sau om, sau omenire, sau lumea, sau toate lumile, sau orişicine, sau orişice, sau toate acestea laolaltă. Adevărul, însă, este Chip şi anume Chipul Dumnezeu-Omului Hristos, cel de-al doilea Chip al Sfintei Treimi şi, prin urmare, el e desăvîrşit, netrecător şi veşnic:

Fiindcă în Domnul Hristos Adevărul şi Viaţa sînt de-o-fiinţă: Adevărul veşnic şi Viaţa veşnică (v. Ioan 14:6; 1:4-17). Cel ce crede în Domnul Hristos sporeşte mereu prin Adevărul Lui în Dumnezeieştile Lui nemărginiri.

El creşte cu toată fiinţa lui, cu toată mintea lui, cu toată inima şi cu tot sufletul lui. În Hristos trăim adevăraţi fiind întru dragoste – ἀληθεύοντες ἐν ἀγάπη, fiindcă numai în felul acesta putem «să creştem întru toate pentru El, Care este Capul, Hristos» (Ef. 4:15).

Mai mult: aceasta se face totdeauna împreună cu toţi Sfinţii (Ef. 3:18), totdeauna în Biserică şi prin Biserică, fiindcă altminteri omul nu poate să crească în Acela care este Capul trupului Bisericii, adică în Hristos.

Nemărginitele puteri ce sînt neapărat trebuincioase pentru creşterea tuturor creştinilor în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii sînt dobîndite de către Biserică nemijlocit de la Capul ei, Domnul Hristos: fiindcă doar El, Dumnezeu şi Domnul, are aceste nenumărate puteri nemărginite şi le iconomiseşte în chip a-tot-înţelept.

Să nu ne amăgim. Există şi un „dialog al minciunii”, atunci cînd cei care dialoghează se înşeală, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, unii pe alţii. Un astfel de dialog e propriu tatălui minciunii, diavolul, căci mincinos este şi părintele minciunii (Ioan 8:44).

Propriu este şi pentru toţi împreună-lucrătorii lui cei de bună voie sau fără de voie, atunci cînd ei voiesc să făptuiască binele lor cu ajutorul răului, să ajungă la „adevărul” lor cu ajutorul minciunii. Nu există „dialog al dragostei” fără dialogul Adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc şi mincinos. De aceea şi porunca purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefăţarnică (Romani12:9).

Dezbinarea şi despărţirea umanistă eretică între Dragoste şi Adevăr este ea însăşi o dovadă a lipsei credinţei Dumnezeu-omeneşti şi a pierderii cumpenei şi gîndirii sănătoase duhovniceşti, Dumnezeu-omeneşti.

În orice caz, aceasta nu a fost niciodată şi nu este calea Sfinţilor Părinţi. Ortodocşii, cu totul înrădăcinaţi şi întemeiaţi împreună cu toţi Sfinţii în Adevăr şi Dragoste, au şi vestesc din vremurile Apostolilor pînă astăzi această dragoste mîntuitoare Dumnezeu-omenească faţă de lume şi faţă de toate zidirile lui Dumnezeu.

Minimalismul moral şi pacifismul hominist găunos al ecumenismului contemporan nu fac decît un singur lucru: vădesc uscatele lor rădăcini umaniste, filosofia lor bolnavă şi etica lor neputincioasă, cea după predania oamenilor (v. Coloseni 2;8).

Şi mai mult: vădesc criza vădită a credinţei lor hoministe în Adevăr şi nesimţirea lor dochetistă1 faţă de istoria Bisericii, faţă de continuitatea ei apostolică şi sobornicească, Dumnezeu-omenească, în Adevăr şi în Dar.

Iar cugetarea îndumnezeită şi gîndirea sănătoasă apostolică şi patristică binevestesc prin gura Sfîntului Maxim Mărturisitorul adevărul credinţei Dumnezeu-omeneşti: „Credinţa este temelie a nădejdii şi a dragostei care cu întărire întemeiază/ipostaziază adevărul”[2].

Nu există nici o îndoială că măsura părintească, moştenită de la Apostoli, a dragostei faţă de oameni şi a legăturilor cu ereticii are în întregime un caracter Dumnezeu-omenesc.

Lucrul acesta îl arată de Dumnezeu insuflatele cuvinte ale aceluiaşi sfînt: „Eu nu doresc ca ereticii să pătimească, nici nu mă bucur de răul lor – ferească Dumnezeu! – ci mai degrabă mă bucur şi împreună mă veselesc de întoarcerea lor: căci ce e mai plăcut celor credincioşi decît să vadă adunaţi împreună pe copiii cei risipiţi ai lui Dumnezeu?

Nu scriu nici îndemnîndu-vă să puneţi asprimea înaintea iubirii de oameni – nu aş putea să fiu atît de sălbatic – ci rugîndu-vă să faceţi şi să lucraţi cele bune pentru toţi oamenii cu luare aminte şi cu cercare multă şi făcîndu-vă tuturor toate, după cum are nevoie fiecare de voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi, şi vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti – căci socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii ereticeşti spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de această rătăcire”[3].

2. Învăţătura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-Omului Hristos, rostită de către Sfinţii Apostoli, de către Sfinţii Părinţi şi de către Sfintele Sinoade asupra ereticilor, este următoarea: ereziile nu sînt Biserică şi nici nu pot fi Biserică.

Pentru aceea în ele nici nu pot exista Sfinte Taine, şi mai cu seamă Taina Împărtăşirii – această taină a tainelor: fiindcă tocmai Sfînta Împărtăşire este totul şi toate în Biserică: şi Însuşi Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, şi Biserica însăşi, ca trup al Lui, şi îndeobşte tot ce este Dumnezeu-omenesc.

„Intercommunio” – între-unirea, între-împărtăşirea cu ereticii în Sfintele Taine şi îndeosebi în Sfînta Împărtăşire – este cea mai ruşinoasă trădare a Domnului Hristos, trădare de Iudă; şi, mai mult, trădare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii Dumnezeu-omeneşti, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfinţilor Părinţi, a Bisericii Sfintei Tradiţii, a Bisericii celei Una. Aici ar trebui omul să-şi oprească mintea şi conştiinţa încreştinată asupra cîtorva sfinte fapte, sfinte bune-vestiri, sfinte porunci.

Mai înainte de toate trebuie să ne întrebăm pe ce ecleziologie, pe ce teologie privitoare la Biserică se întemeiază aşa-zisa „intercommunio”? Fiindcă întreaga teologie ortodoxă a Bisericii privitoare la Biserică se bazează şi se întemeiază nu pe „intercommunio”, ci pe realitatea Dumnezeu-omenească a lui „communio”, pe împreună-unirea Dumnezeu-omenească, pe κοινωνία Dumnezeu-omenească (v. 1 Corinteni 1:9; 10:16-17; 2 Corinteni 13:13; Evrei 2:14; 3:14; 1 Ioan 1:3), în timp ce noţiunea „inter-communio” (între-unire) este în ea însăşi contradictorie şi cu totul neînţeleasă pentru conştiinţa ortodoxă sobornicească.

Al doilea fapt, sfînt fapt al credinţei ortodoxe, este următorul: în învăţătura ortodoxă despre Biserică şi Sfintele Taine, singura şi neasemănata Taină este Biserica însăşi – trupul Dumnezeu-Omului Hristos, în aşa fel că ea este şi singurul izvor şi conţinutul tuturor Sfintelor Taine.

În afară de Taina aceasta Dumnezeu-omenească şi a-tot-cuprinzătoare a Bisericii care este a-tot-taina, nu există şi nici nu pot să existe „Taine”; aşadar, nu poate exista nici o între-împărtăşire (inter-communio) în ceea ce priveşte Tainele.

De aici, numai în Biserică – în această neasemuită a-tot-taină a lui Hristos – poate fi vorba despre Taine: fiindcă Biserica Ortodoxă, ca Trup al lui Hristos, este izvorul şi criteriul Tainelor şi nu invers. Tainele nu se pot ridica deasupra Bisericii şi nici nu pot fi gîndite în afară de Trupul Bisericii.

Pentru aceasta, potrivit cu cugetul Bisericii Soborniceşti a lui Hristos şi cu întreaga Predanie Ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu îngăduie existenţa altor taine în afară de ea, nici nu le socoteşte taine, pînă la venirea prin pocăinţă din „biserica” eretică, adică dintr-o biserică mincinoasă în Biserica Ortodoxă a lui Hristos.

Cîtă vreme cineva rămîne în afară de Biserică, neunit cu ea prin pocăinţă, unul ca acesta este pentru Biserică eretic şi, în chip de neocolit, se găseşte în afara împreună-unirii mîntuitoare: fiindcă ce părtăşie poate fi între dreptate şi nelegiuire? ce părtăşie poate să fie între lumină şi întuneric? (2 Corinteni 6:14).

Întîiul vîrf şi Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeu-Omul, dă porunca: De omul eretic, după prima şi a doua sfătuire, desparte-te (Tit 3:10). Acela, deci, care nu numai că nu se desparte de „omul eretic”, ci-i dă acestuia şi pe Domnul Însuşi, în Sfînta Împărtăşire, se mai găseşte oare în sfînta credinţă Apostolică şi Dumnezeu-omenească?

Ceva mai mult, ucenicul cel iubit de Domnul Hristos, Apostolul dragostei, dă următoarea poruncă: pe omul care nu crede în întruparea lui Hristos şi nu primeşte învăţătura evanghelică cu privire la El, ca Dumnezeu-Om, „să nu-l primiţi în casă” (2 Ioan 1:10).

Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli porunceşte cu glas de tunet: „Episcopul, sau preotul, sau diaconul, care s-a rugat cu ereticii numai, să se afurisească; iar dacă le-a îngăduit lor să lucreze ceva ca clerici, să se caterisească”.[4] Porunca aceasta este limpede chiar şi pentru o conştiinţă de ţînţar. Oare nu?

Canonul 65 al Sfinţilor Apostoli hotărăşte: „Dacă vreun cleric sau mirean intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca să se roage, să se caterisească şi să se afurisească”. Şi aceasta este limpede chiar şi pentru conştiinţa cea mai primitivă. Oare nu?

Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli: „Episcopul sau preotul care primesc botezul sau jertfa ereticilor, poruncim să se caterisească. Căci ce înţelegere poate să fie între Hristos şi Veliar?

Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” Este un lucru bătător la ochi, chiar şi pentru cei lipsiţi de ochi: această poruncă hotărăşte în chip imperativ că nu trebuie să recunoaştem ereticilor nici o sfîntă taină şi că trebuie să judecăm toate ale lor ca nelucrătoare şi lipsite de dar.

De Dumnezeu insuflatul purtător de cuvînt al Predaniei apostoleşti şi părinteşti soborniceşti a Bisericii lui Hristos, Sfîntul Ioan Damaschin, bine-vesteşte din inima tuturor Sfinţilor Părinţi, tuturor Sfinţilor Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii următorul adevăr Dumnezeu-omenesc:

„Pîinea Euharistiei (= Sfintei Împărtăşanii) nu este simplă pîine, ci s-a unit cu Dumnezeirea… Printr-însa curăţindu-ne, ne unim cu trupul Domnului şi cu Duhul Lui şi ne facem trup al lui Hristos” – σῶμα Χριστοῦρ (= Biserica)… Taina Euharistiei „se numeşte Împărtăşanie – μετάληψιςμ- fiindcă printr-însa ne împărtăşim de Dumnezeirea lui Iisus. Şi se numeşte cuminecătură – κοινωνία -, şi cu adevărat este pentru cuminecarea prin ea cu Hristos şi părtăşia la Trupul şi la Dumnezeirea Lui.

Iar pe de altă parte, ne cuminecăm şi ne unim şi unii cu alţii prin ea. Căci pentru că ne împărtăşim dintr-o singură pîine, ne facem cu toţii un trup şi un sînge al lui Hristos, şi unii altora mădulare, ajungînd de un trup – σύσσωμοι – cu Hristos.

Pentru aceea cu toată puterea să ne păzim a nu lua împărtăşanie de la eretici – αἱρετικῶν -, nici să le-o dăm. Nu daţi cele sfinte cîinilor, zice Domnul, şi nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Matei 7:6), ca să nu ne facem părtaşi relei slăviri – κακοδοξίας – şi osîndei lor.

Căci dacă de bună seamă unire este către Hristos şi către ceilalţi, de bună seamă ne unim pe noi, de bună voie, cu cei ce se împreună-împărtăşesc. Căci de bună voie se face însăşi unirea, iar nu fără voia noastră: căci un trup sîntem toţi, fiindcă dintr-o singură pîine ne împărtăşim, precum zice Apostolul (1 Corinteni 10:17)”[5].

Neînfricatul mărturisitor al adevărurilor Dumnezeu-omeneşti al ortodocşilor vesteşte tuturor oamenilor din toate lumile: „Împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi îl predă diavolului”[6]. În Euharistie, „pîinea ereticilor nici nu e trupul lui Hristos”[7].

„După măsura deosebirii dintre lumină şi întuneric, aşa e şi deosebirea dintre împărtăşania drept slăvitoare (ortodoxă) şi cea eretică: cea drept slăvitoare luminează, cea eretică întunecă; una îl uneşte cu Hristos, cealaltă – cu diavolul; una dă viaţă sufletului, cealaltă îl ucide”[8]. „Împărtăşania din mînă eretică este otravă, nu simplă pîine”[9].

Sf. Iustin Popovici – “Biserica Ortodoxă şi ecumenismul”, Ed. Mănăstirea Petru Vodă, 2002, pag. 118-12.