''Când era eu copil mergeam cu toţii la biserică şi acolo cântam împreună cu dascălii, cu învăţătorii, făceam dezlegarea de post pentru spovedanie, apoi urma şi spovedania, încât ni se dădea în primele două săptămâni ale Postului şi canon, ce aveam de făcut pentru ispăşirea greşelilor şi a păcatelor noastre.
Ne dădea cel puţin câte 500 de metanii cam în tot Postul, pentru cele patru sute, poate şase sute de pozne pe care le făceam. Şi apoi ne apropiam cu cutremur şi cu frică de marea sărbătoare a Învierii Domnului.
Nu mai spun câtă grijă aveam noi în timpul Postului Mare când ni se preda, la lecţiile despre Patimile Mântuitorului nostru Iisus Hristos!…
…Postul este şi cel trupesc şi cel sufletesc. Mai important este postul sufletesc, pentru că acesta se adresează direct vieţii noastre esenţiale. Este cel din care creştinul îşi absoarbe viaţa lui ortodoxă în special.
Postul trupesc este pe planul doi, pentru că în privinţa materiei ne putem înfrâna mai uşor, dar cel sufletesc este cel mai greu, pentru că aici avem de-a face cu omul dinăuntru, cu cel dinafară şi cu vrăjmaşul, diavolul.
În general, Dumnezeu, Stăpânul nostru, stăpâneşte patimile noastre prin post, păcatele noastre; răscoleşte sufletele noastre aşa cum răscoleşte şi marea. Este Dumnezeul nostru, Ziditorul nostru, Părintele nostru. Este foarte grabnic şi foarte dulce.
Aşadar, având un astfel de Stăpân, un astfel de Dumnezeu atât de puternic, care ne vede, ne hrăneşte şi ne iubeşte, de ce să ne temem? Şi cine nu luptă, nu osteneşte pentru un astfel de Dumnezeu?
Deci postul este forţa pe care creştinismul se bazează, în a călători prin osteneli spre munţii înalţi ai suferinţei, ai Golgotei. Căci scopul în viaţă este Învierea. Postul, rugăciunea sunt numai mijloacele prin care noi ne ridicăm. Aşa este partea aceasta materială, care ne poate stăpâni şi ne duce la umilinţă, la smerenie, la tăcere, la o odihnă sufletească ce este şi scopul vieţii.
Omul trebuie să potrivească în aşa manieră postul, rugăciunea, nevoinţa ca să fie în raport cu stările sufleteşti şi cu bogăţia spirituală pe care o are el.
Când am intrat în celula Aiudului, înspre răsărit undeva era o nuieluşă cam cât degetul. Când am ieşit de acolo ocupase tot geamul şi îşi arunca umbra pe pereţi. Acolo trebuia să trăieşti permanent asceza, postul, rugăciunea, comuniunea şi dragostea cu celălalt alături.
Toată prezenţa noastră acolo nu era altceva decât păcatele noastre şi ale neamului nostru. Noi eram puşi acolo ca să ducem povara unei naţiuni. Tot ce se întâmpla acolo îl luam ca pe un dar de la Dumnezeu: moarte sau viaţă.
Pregătirea aceasta spirituală m-a ajutat să înţeleg spre ce trebuie să mă orientez în viaţă ca să pot fi cu adevărat o lumină în întunericul care stăpâneşte veacul acesta.
Ce-l conservă mai mult pe om nu este deloc hrana și îmbuibarea și felurile de artă culinară. Nu! Asta este cea mai mare povară și uzură a organismului. Organismul se întreține, își formează rezistența lui numai prin cumpătare și o alimentație foarte potrivită care se cere vieții. Este cea mai mare greșeală, de pildă, care se face în lumea noastră, abuzul de alimentație. Au ieșit deținuții politici din închisoare și și-au păstrat un regim aproape exact ca-n celule.
Și-o duc și până acum cu starea aceasta de lucruri. Care au ieșit din pușcărie și s-au dedat, s-a depășit limita aceasta a postului, s-au curățat îndată. Dovadă este că postul, cumpătarea și rugăciunea sunt ceea ce păstrează tinerețea și vitalitatea noastră în gândire și în toate lucrările.
Și iarăși rânduiala postului, dragul meu, are și multe aspecte. Pot să postesc foarte frumos, să mănânc fasole, să mănânc orez, să iau gustări diferite, să iau zacuscă, rafinamentul ăsta culinar care a venit peste noi înainte de vreme, din Occident. Ei, când ne facem noi acuma tot rafinamentul nostru, nu mai știi (de post).
Nu mai vezi un mălai de al nostru de altădată, combinat cu bostanul turcesc alb, să mai vezi o plăcintă cu mere și în sfârșit cu prunele noastre de altădată, cu orez. La începutul postului mama strângea farfuriile.
Farfuriile erau niște castroane de lut, străchinile noastre și le punea în coș frumos și le ridica în pod și le cobora pe celelalte ale postului, lingura de lemn și toate, în sfârșit. Acum se întreabă:
„Vai de mine, da᾿ copilul meu îi mic și nu poate posti!”. Nu poate posti, dar la năzdrăvănii e primul. Mergea mama și-i spunea la spovedit părintele: „Măi, să postești cu toată casa!”. „Dar cum se poate? Că fata are 15 ani și nu poate să postească!”.
„Dar cine era sâmbătă la discotecă?”. Mergea mama cu fiica. „Ei, unde mergi, măi, Ileană?”. „Mă duc și eu oleacă cu fata”. „Dar la discotecă nu-i mică? Numai la post?”.
Ei… și iată cam așa se întâmplă și iarăși vă mai spun încă o socoteală: post, post, dar nu valorează cel mai mult postul în sine. Ci ce mănânci în post, cum servești această mâncare pe care o ai în față.
Că tu poți să mănânci, de pildă, de dulce și să mănânci foarte cumpătat și să mănânci foarte măsurat și să te scoli de la masă cu încă oleacă de gust de a mai mânca ceva. Ei bine, „ceva” acesta, dacă noi nu-l mai servim, înseamnă post.
Sau am luat masa la 12, la 1 sau știu eu când și după aceea, după o jumate de oră sau nici juma’ de oră, iară mai iau o linguriță, mai iau un măr, mai iau o castană, mai iau o banană, mai iau un biscuit și tot așa mereu, ajungem cum erau pe vremuri caii noștri.
Aveau în fața oiștii pusă un fel de traistă, fiecare cal avea traista lui și cum stătea oleacă în repaus, băga capul în traistă, avea ovăz mereu acolo și îndată se apuca de ronțăit.
Ei bine, creștinul nostru, îi dă mereu, toată ziulica și așa „postește”… Să știți că este anulat complet acest post, nu mai este. Masa trebuie respectată, trebuie ținută cu multă strictețe și la orele precise pe care le ai și de la o masă la alta, apoi nu mai avem de gustat. Că de abia atunci însemnează puțină înfrânare. Că în fond, postul ce-i? Este o înfrânare.
Ei acuma, poți mânca cum am spus, că și în ziua de Paști poți să postești1. Că am spus, iei și bei un pahar de vin, iei și mănânci 2-3 feluri, dar cum spun Sfinții Părinți: „din toate câte puțin”. Și atunci postești oricând și asta este și caracteristica creștinului adevărat: să se găsească mereu într-o stare de veghe și luare de seamă de sine în toate privințele.
Pentru că postul, dragii mei, este recomandat de sus și până jos, și-n lumea duhovnicească, și-n lumea de știință, de la vladică la opincă și de la studiul cel mai înalt până la cel inferior, se recomandă această stare de odihnă a trupului și a sufletului. „Păi, eu nu pot posti că uite sunt bolnav de ficat, mă dor rinichii, sufăr cu inima”.
Domnule, să știți că pentru post nu există boală, după cum nici boală nu există ca să-i aducă rău postul. Nu există, dar plecăm oarecum de la ideea aceasta că suntem bolnavi și că avem toate la îndemână. Știți, chiar dacă ne dezleagă pe noi arhiereul sau preotul, dar rămâne fiecare cu conștiința lui și atunci este oarecum în primejdie și cel care dezleagă și cel legat.
Spune că: „Nu! Îmi spune medicul că nu pot să postesc, nu am voie pentru că am asta și cealaltă”. Bine, dar dacă medicul acesta este un creștin cu adevărat și care știe măsura lucrurilor, apoi nu va spune el să mănânci de dulce, carne și grăsime în timpul postului la boala pe care o ai. Dar dacă este un necreștin sau este un om care n-a pus în experiență niciodată, nici boala și nici postul, va spune:
„Nu poți să postești! Mănânci!”. Apoi dacă te lași să te mântuiască medicul e cam în primejdie mântuirea noastră. Să facem după conștiință și nu după cum îți dictează acest trup! După cum îl educi, așa cum îl formezi, așa te duce toată viața.
Îl pornești înfrânat, stăpânit, îl poți dirija după cum vrei. Dar dacă te-ai dat la dezlegare, ai făcut ușurătatea aceasta, apoi el va merge și te va duce, în sfârșit, în prăpastia neașteptată și a judecății lui Dumnezeu, nu după cum trebuie să fii, ci după cum ai făcut în viață.
Cu toată dragostea vă îmbrățișez și vă doresc un post cât mai folositor și un post și cu sufletul și cu trupul, un post care să ne servească cu adevărat, în cinstea Maicii Domnului și a tuturor sfinților care se roagă permanent pentru noi muritorii de rând, că noi împreună cu toți formăm, oarecum, ceata cerească cu cea pământească, împreună strigând: „Doamne, fă ce vrei cu noi, numai mântuiește-ne!”.
De aceea și copiii noștri erau născuți, erau crescuți în post, în rugăciune și în ascultare. Posturile se țineau cu multă sfințenie și scumpătate. Nu exista copil de la 7 ani să mănânce de dulce sau să i se dea ceva de mâncare în afară de ceea ce se mânca la masă.
Mama mea, Dumnezeu să o ierte – atâta timp cât am trăit în mijlocul lor, acolo – nu ne-a dat niciodată de dulce (în zile de post). Era însărcinată, dar mânca de post, cu noi. Aceasta este și rădăcina noastră de sfințenie, cu posturile acestea.
(Material selectat din volumele „Ne vorbește Părintele Justin”, Fundația Justin Pârvu), sursa Atitudini.com.
