– Părinte, spuneţi-ne un cuvânt despre r ăzboiul nevăzut!
– Noi suntem înconjuraţi pretutindeni de demoni. Sfântul Apostol Pavel spune că tot acest văzduh este plin de demoni care zboară în jurul nostru şi care ne atacă permanent. Toţi avem demoni în noi. Când te îndeamnă ceva din tine să urăşti, să vorbeşti de rău, să fii aspru cu lumea, să nu fii milos, toţi aceştia sunt demoni ai patimilor.
Dar fiecare din noi are un demon dominant. La cei mai mulţi dintre noi demonul dominant este trufia. Dar există un demon al lăcomiei, un demon al banului – mamona. Şi aceşti demoni pot deveni demonii noştri dominanţi.
Noi trebuie să luptăm împotriva acestor demoni. Când cineva în mintea ta îţi spune: „De ce te întorci la Dumnezeu, că tu ai făcut aşa de multe păcate încât nu te va ierta niciodată! Cum poţi să te întorci la Dumnezeu, când ştii ce rău ai făcut în faţa Lui?”, tu zici că-i mintea ta, dar în fond e un dialog cu demonul din tine, căci acesta este un demon al minciunii, al deznădejdii.
Întoarce-te la Dumnezeu, căci Dumnezeu te aşteaptă. Când faceţi rugăciunea sunt mii de gânduri care vă asaltează. Când stai la televizor în faţa unui film, două ceasuri nu te mişti de acolo şi mintea ta nu mai fuge. Stai acolo şi te uiţi la ce se întâmplă.
Dar încearcă să spui Tatăl nostru şi ai să vezi că o mie de gânduri o să îţi treacă prin minte. Tatăl nostru îl spui într-un minut şi-ţi trec o mie de gânduri prin minte… Zici că nu sunt gânduri păcătoase? Este adevărat, unele gânduri nu sunt păcătoase, pentru că demonul vrea să facă orice din tine, numai să nu spui rugăciunea.
In timp ce spui „pâinea noastră cea de toate zilele“, îţi vine în minte că nu ai luat pâine de la magazin, sau te întrebi cât o fi ceasul, sau dacă afară plouă, sau ninge, sau e soare. O mie de gânduri inocente, dar ele toate au rolul satanic de a te îndepărta de la atenţia rugăciunii. Aşa că nu spuneţi: „gândurile mele au fost gânduri simple, copilăreşti”. Sunt copilăreşti, dar substratul lor este foarte adânc.
Cele mai multe fapte pe care le facem noi sunt fapte rele. Mai puţine sunt cele bune, pentru că răul este foarte imaginativ. Uită-te la un om rău câte născoceşte ca să facă rău, câtă elaborare mintală iroseşte ca să-şi închipuie răul, câte mijloace are prin care face păcatul, prin care loveşte… Pe când omul bun este foarte simplu. El ştie că face binele şi îl face. Nu se omoară ca să inventeze tot felul de sisteme ascunse şi subterane.
Este foarte greu să îi biruim pe demoni cu inteligenţa, cu pocăinţa sau chiar cu credinţa noastră, pentru că demonul este un înger căzut. El are inteligenţă mai mare decât a noastră, putere de înţelegere mai mare decât a noastră, el vede lucrurile mai mult decât noi. In orice luptă cu demonii, dacă nu suntem foarte bine căliţi, suntem pierduţi.
Rugăciunea e una dintre cele mai puternice arme pe care am primit-o de la Iisus Hristos, armă de care dracii fug. Rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare era aşa de puternică, încât atunci când începea el să se roage, toţi demonii fugeau.
Dumnezeu a pus în el această putere extraordinară, pe care o poate pune şi în noi, credincioşii de rând. Să avem o rugăciune puternică, nu chiar ca să mutăm munţii, dar măcar să speriem demonii, să ne curăţim.
Calea postului este o cale de curăţire a trupului spre transparenţa cărnii, pentru că o carne îmbuibată este nepenetrată de duh. Nu se poate ca Duhul lui Dumnezeu să pătrundă într-o carne sătulă, îngrăşată.
De aceea postul care duce la flămânzire face trupul mai transparent pentru cuvântul lui Dumnezeu. Inţelegem mai uşor poruncile lui Dumnezeu şi primim puterea de a-l birui pe diavol. Nu întotdeauna, fiindcă sunt demoni care nu se sperie de oricine.
Am şi eu experienţa mea. Am avut aici, acum câţiva ani, un tânăr american care era posedat. Nu făcea rău. Nu cădea jos, nu făcea spume la gură, dar avea o neîncredere totală în oameni. Se temea de Dumnezeu şi de biserică. Avea o frică. Când îi citeam molitvele Sfântului Vasile cel Mare, era cuprins de un tremur nervos.
Gândul lui probabil se contracta în acele momente, încât scotea nişte sunete inumane. Nu făcea rău, nu m-a atacat niciodată, nu a încercat să mă lovească, să fugă de sub epitrahil. Dar avea aceste manifestări, care erau ale unui demon ce se sălăşluise în el, şi până când nu şi-a descărcat sufletul în spovedanie, nu a scăpat de acel demon.
In momentul în care cade sub ispită, vine la mine şi îi citesc, până azi îi citesc rugăciunile. Dacă diavolul pune stăpânire pe inima lui, se manifestă aşa cum am spus, dacă nu, se manifestă numai prin gânduri, prin închipuiri păcătoase.
Rugăciunile încep să lucreze, dar vin şi ispitele, îl luptă tot felul de imagini, gânduri care-i spun că Dumnezeu nu are putere asupra lui, că rugăciunile pe care i le citesc eu nu au aceeaşi putere ca la Sfântul Vasile, şi alte lucruri din acestea, ca să-l scoată de sub influenţa rugăciunii. Dar dacă ai o rugăciune puternică, dacă ai postit înainte, să ştiţi că diavolul fuge.
Dumnezeu lucrează prin cei care cred şi au primit harul lui Dumnezeu prin preoţie, indiferent de valoarea sau păcătoşenia lor. Unii sunt atraşi de intelectul unui preot, alţii de puterea rugăciunii, alţii de cuvântul duhovnicesc. Totdeauna există ceva care te atrage la un preot şi el prin aceasta are putere. Acesta e Harul care i s-a dat prin punerea mâinilor, prin care poate să lege tot ce se poate lega pe pământ şi să dezlege tot ce este legat pe pământ, după cuvântul Evangheliei.
– Părinte, vorbiţi-ne despre cum îşi poate recăpăta credinţa cineva care şi-a pierdut-o.
– Prin rugăciune şi răbdare. Este în Pateric o întâmplare. Un ucenic vine la Părintele său şi-i spune: „Avva, urăsc lumea. Simt cum în sufletul meu creşte ura împotriva lumii”. Şi Avva i-a zis: „Du-te în lume şi trăieşte un an de zile acolo!“. S-a dus în lume, s-a întors şi i-a spus: „Urăsc lumea mai mult, pentru că am văzut în ce desfrâu şi păcate trăieşte“.
Şi Avva i-a zis: „Du-te în peşteră şi trăieşte un an de zile acolo!“. S-a dus în peşteră, a stat un an de zile şi întorcându-se, i-a spus Avvei: „Şi mai mult urăsc lumea, pentru că stând în peşteră, toate lucrurile mi s-au limpezit şi cugetând la ce se întâmplă în lume, am început să cred că lumea trebuie cu adevărat dispreţuită şi urâtă”.
Şi l-a întrebat Avva: „Dar tu de când eşti în mănăstire?“. „De şapte ani“, a răspuns tânărul. Şi Avva a zis: „Uite la el, eu sunt de treizeci de ani monah şi el vrea să ajungă desăvârşirea în şapte ani!”.
Aşadar, nu vă temeţi de faptul că simţiţi că vă pierdeţi credinţa, pentru că acesta e asaltul diavolului. O rugăciune, chiar şi cu buzele, este o rugăciune! Ea este măcar atitudinea trupului, dacă sufletul nu este implicat, dar prin atitudinea trupului să ştiţi că şi sufletul se implică.
Aşa cum, să zicem, într-un dans, ritmul şi muzica te fac să intri într-o anumită trepidaţie, tot aşa poziţia trupului şi rugăciunea buzelor trezesc treptat-treptat duhul nostru. Iar Dumnezeu o să dea la un moment dat şi ploaia binefăcătoare a lacrimilor şi o să fiţi fericiţi.
Călugării şi vremurile de pe urmă
În multe mănăstiri călugării mi-au spus că ei rămân acolo până când se vor pune cip-urile, şi atunci vor părăsi mănăstirea. E foarte bine, dar le-am răspuns: „Dacă o cetate abandonată este o cetate pierdută, ce se va întâmpla cu o mănăstire!? Aici este loc sfinţit, aici sunt oasele călugărilor, ale părinţilor duhovniceşti, ale părintelui Cleopa, ale părintelui Paisie… Toate moaştele acestea vor fi profanate!
Rămâneţi în mănăstire! Dacă vă vor împuşca, veţi fi împuşcaţi, dacă vă trimit la puşcărie, veţi merge la puşcărie! Dar asta este misiunea voastră, nu să fugiţi în munţi…” Poate nu-i rău nici plecatul acesta în munţi, unde vor veni oameni să-şi caute mângâierea… Dar poate datoria lor e să rămână în mănăstirea lor, să apere ideea monahală ortodoxă şi naţiunea creştină ortodoxă.
La sfârşitul veacurilor
– Care va fi sprijinul credincioşilor zilelor noastre când, după cum spune Sfântul Ignatie Briancianinov, la sfârşitul veacurilor nu vor mai exista povăţuitori?
– Nu cred că vor fi mai puţini decât au fost sub comunişti. Vom apela desigur la scrierile Sfinţilor Părinţi, întotdeauna vom face acest lucru, dar cred că Dumnezeu va trimite oameni, va avea grijă de noi. Dumnezeu va rândui cumva, ca la sârbi, va fi o trezire spirituală, va fi o întoarcere la credinţă, aşa cum a fost după comunism. Dumnezeu întotdeauna îl va ridica pe credincios din cădere, îi va ridica pe preoţi şi pe ierarhi din cădere şi se vor naşte întotdeauna noi duhovnici şi noi episcopi.
Din ce în ce mai mult toate teoriile celelalte pierd teren. A căzut comunismul cu prăbuşire mare iar acum se prăbuşesc ideile materialiste ale lumii. Biruinţa este a lui Dumnezeu. Ne apropiem probabil de sfârşit. Dumnezeu să ne dea o inimă curată şi o vedere deschisă pentru a şti clipa în care El va veni din nou pe pământ. Să ne găsească pregătiţi şi nu ca pe oamenii pe care Stăpânul din parabolă i-a pedepsit pentru necredinţa lor şi pentru neprimirea cuvintelor pe care împăratul le trimitea prin solii săi.
(din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009)
Citește și - Părintele Gheorghe Calciu ne spune cu tărie ce înseamnă cu adevărat naționalismul
Citește și - Pr. Gheorghe Calciu: Dumnezeu apreciază străduinţa mai mult decât rezultatul