În lumina noilor și noilor descoperiri istorice privind Mitropolia Tomisului Active News prezintă o introducere în temă a Înaltpreasfințitului Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului:

A identifica și a restitui posesorului de drept strălucirea cea dintâi, prin justa punere în valoare, este una dintre cele mai nobile preocupări ale misiunii de cercetător, cu atât mai mult cu cât obiectul investigației științifice este Creștinismul de expresie daco-romană, manifestat istoric în Biserica Scythiei Minor.

Una dintre caracteristicile distinctive ale Scythiei Minor, care a influențat constant comportamentul misionar al Bisericii dobrogene este, fără doar și poate, poziționarea sa geografică.

Însă realizarea primei (și, până acum, singurei) legături trainice și neîntrerupte între Est și Vest, într-un sistem teologic unitar, bine articulat și validat de pleroma Bisericii universale, alcătuit din unirea perfect funcțională, însă fără dizolvare ori contopire, a atâtor elemente contradictorii

a reflexivității grecești (aflată în permanentă neliniște și mișcare de auto-depășire) cu pragmatismul roman (ancorat în fapta imediată și în corelațiile juridice ale acesteia), a poeziei mistice siro-palestiniene cu asceza cea mai severă a anahoreților pustiului Nitriei ori ai Tebaidei din Egipt, între dominanta sentimentalist-abisală a gândirii slave și setea apriorică de echilibru a poporului român, care o temperează pe cea dintâi

sub acoperișul generos al Dobrogei/Scythiei/Diciei/Daciei pontice, ca „patrie a națiunilor”, nu s-ar fi putut realiza fără elementul uman, atât de vechi și de valoros, reprezentat de populația acestor ținuturi.

Descendenții acestei populații au fost și sunt în stare să construiască acea punte între mentalități și condiții altfel ireconciliabile1.

Recentele studii au scos la iveală surse principale ale Istoriei Bisericii Universale referitoare la ierarhul Scythiei Minor, Marcus Tomensis, unul dintre cei 318 purtători de Duh Sfânt Părinți de la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), care apare în documentele respective cu titulatura de metropolitanus.

Aceste surse, pe care le descriem succint, sunt: Codexul 212, aflat în Erzbischöfliche Diözesan - und Dombibliothek din Köln, este un manuscris Dionysius Exiguus (470-544), datat a fi de la mijlocul secolului VI. în care sfântul cărturar traduce din greacă în latină Canoanele Sinodului de la Niceea și oferă și o listă a ierarhilor participanți.

În lista ierarhilor din dioceza Daciase află numele lui Marcus metropolitanus, al doilea dupăProtogenes, mitropolitul Sardicei.

Manuscrisul 671, aflat în Bibliothèque Carnegie de Reims4, este un rescript din anul 801 și cuprinde o Collectio Canonum precum și lista participanților la Sinodul I Ecumenic, Marcus metropolitanusfiind și el menționat, tot în dioceza Dacia.

Manuscrisul Vat. Lat. 7222 se află în Biblioteca Vaticanului5. Este un rescript, datat 800-850. Marcus este menționat în mod identic precum în manuscrisele de mai sus. FOTO

Laud. Misc. 421 (S. C. 893), anul 875 (Oxford, Bodleyan Library)6. Conține Collectio canonum Dionysio-Hadriana cu menționarea în lista Părinților niceeni a lui Marcus metropolitanus. FOTO:

M. p. th. f. 72, Fulda, anul 851 (Julius Maximilians Universität Würzburg)7. Este vorba tot de Collectio canonum Dionysio-Hadriana în care se află, în traducere, Canoanele Sinodului de la Niceea din anul 325, urmate de lista sfinților ierarhi care au participat la vestitul Sinod.

Provincia Daciaeste reprezentată de același vestit Mitropolit Marcus al Tomisului. Titulatura de mitropolit nu trebuie să pară nici neadecvată, nici exagerată pentru acea epocă.

Tocmai la Sinodul I Ecumenic s-a procedat la recunoașterea și generalizarea prin lege a formei de organizare bisericești mitropolitane. Astfel toate episcopiile unei regiuni administrativ-teritoriale mai mari (gr. eparchia; lat. provincia) au fost așezate sub conducerea ierarhului care păstorea în cetatea de scaun a provinciei respective.

„Ca atare, cel puțin pentru documentele Sinodului I ecumenic, printr-o eparhie bisericească trebuie înțeleasă o mitropolie, iar nu o simplă episcopie, cea din urmă cuprinzând doar teritoriul unei cetăți”.

În canoanele 4-7 ale Sinodului I Ecumenic sunt stipulate principalele trăsături ale unei mitropolii, dintre care amintim principiul canonic al păstrării (respectării) întâietăților (privilegiilor) și a demnității (vredniciei) dobândite pentru totdeauna de către un scaun mitropolitan, indiferent de faptul că un alt centru episcopal poate căpăta, de-a lungul timpului, o mai mare influență (I Ec. 6-7).

Șirul mitropoliților Tomisului, început de Marcus Tomensis metropolitanus la începutul secolului al IV-lea, a continuat neînterupt în perioada medievală, chiar și după crearea themei Paristrion (Paradounavon), în 971, de către împăratul bizantin Ioan Tzimisches, cu capitala la Dorostolon (Silistra).

Cele două sigilii aparținând mitropoliților de Tomis Anicet (sec. X-XI) și Vasile (sec. XI) arată că „paralel cu mitropolia nou înființată la Dorostolon, capitala themei Paristrion, a continuat să existe mitropolia vechii capitale Tomis, ambele depinzând direct de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol”, ierarhii păstrând titulatura consacrată de „mitropolit de Tomis” iar nu de Constantia, cum avem dovada sigură că se numea, în veacul al X-lea, reședința Scythiei Mici.

Anul răscoalei Asăneștilor (1186) a adus cu sine desființarea themei Paristrion și, odată cu ea, pierderea influenței exercitate timp de secole de către mitropoliții Tomisului.

Însă Dobrogea nu a fost nicicând lipsită de mitropolie, fiindcă, mai ales după 1204, un mitropolit în dependență canonică de patriarhul de Niceea, funcționa în scaunul de Vicina (Dicina), o cetate situată pe o insulă a Dunării (identificată astăzi cu certitudine la Păcuiul lui Soare), la patruzeci de mile de vărsarea fluviului în Marea Neagră.

De la recucerirea Constantinopolului de la latini, în 1261, până la 1359, când ultimul mitropolit de Vicina, Sfântul Iachint este transferat la Curtea de Argeș, în calitate de mitropolit al Țării Românești, mitropoliții Vicinei au păstorit în Dobrogea ca și continuatori firești ai mitropoliților de Tomis.

Descoperirea adevăratei titulaturi a ierarhului Marcus al Tomisului, aceea de mitropolit, recunoscut la Primul Sinod al întregii lumi creștine, ridică, prin vechimea și demnitatea scaunului de Tomis, prestigiul istoric, național, eclesial și european al României și al Bisericii Ortodoxe Române. Acest articol a fost preluat de la sursa citată și îl puteți citi în continuare aici

Reiterăm faptul că publicația ABC Ortodox susține demersul reactivării Mitropoliei Tomisului!