Lăsați copiii să se plictisească! Sau, mai bine zis, să se mai și plictisească. Verbul „a se plictisi”, de fapt, nu ar trebui să se regăsească în vocabularul nostru, nici cu privire la copii, nici la adulți.
Are origine neogreacă, precum majoritatea verbelor terminate în “-(i)si”: a se fandosi, a pedepsi, a lipsi, a vopsi, a se sinchisi, a se sastisi etc. Poate nu întâmplător provine din neogreacă, putând fi pus în corelație cu domniile fanariote.
De ce românii au început, brusc, „să se plictisească” atunci? Plictiseala pare intim legată de lene, de trai bun sau huzur, ca și de lipsa de sens. Fanarioții, trăind în bogăție, în huzur chiar, pot fi bănuiți a fi fost atinși de morbul plictiselii (vezi “Ciocoii vechi și noi”).
Un om echilibrat și activ nu ar trebui să se plictisească nici dacă, să presupunem un nefericit caz, este imobilizat la pat. Universul său interior îi poate ajunge, grație rugăciunii, lecturii, cugetării și unei munci intelectuale precum scrisul, desenatul, învățatul de versuri etc.
Dar la ce ne-am putea referi atunci când îndemnam să lăsăm copiii să se plictisească? Este vorba de un mod de educație destul de rar astăzi, printre părinții atenți și inimoși: a nu face un program sau o ofertă de petrecere a timpului liber.
Din dorința noastră de a nu lăsa lucrurile la voia întâmplării, adesea nu doar că încărcăm programul copiilor, ci riscăm și a le crea impresia că adulții sunt un fel de animatori și furnizori constanți de voie bună. Îi ducem la muzee, în excursii, la sport, la meditații, ateliere, teatru, parc, cofetărie etc.
Desigur, cei mici au nevoie să cunoască și să se dezvolte. Doar nu o să lăsăm educația lor pe seama tabletei și a telefonului mobil! Eu însămi am urmat această direcție, până ce am constatat că am căzut în extrema suprastimulării.
Un veșnic du-te-vino, care le creează copiilor și impresia că ei trebuie să aștepte de la viață o rapidă schimbare de decor, ca să nu se plictisească. Variație, culoare, surpriză. Ei bine, nu. Este necesară și monotonia, nu doar pentru liniștirea copilului, ci și pentru a face din el o persoană mai chibzuită, echilibrată și nu tot timpul avidă de nou și plăcere.
Altfel, riscăm ca ei să devină adulți ce dezertează ușor din îndatoririle lor, pe motiv (conștient sau nu) că acestea implică rutină și monotonie. S-ar putea debarasa inclusiv de oameni dragi (prieteni, familie) tot pentru un plus de culoare și variație.
Totodată, asistați frecvent de adulți, se pot transforma în indivizi nesiguri pe ei, chiar timorați. Asistați în joacă, asistați la teme. (Altă greșeală! Ajutorul la teme, necesar uneori, nu trebuie să devină un obicei.
Temele sunt responsabilitatea copilului, iar ce nu înțelege sau efectuează greșit, el trebuie să limpezească și să corecteze la școală.) Dar monotonia mai este necesară și pentru altceva.
Dacă divertismentul elaborat propus de adulți îi transformă pe cei mici, de multe ori, doar în spectatori sau consumatori (așadar rol pasiv), în schimb atunci când sunt lăsați de capul lor, în liniște, ei sunt siliți să își găsească singuri preocupări, să își inventeze jocul, să își imagineze.
Devin mai creativi nu în prezenta adultului ci, paradoxal, în absența lui și a stimulilor propuși de acesta. (Desigur, asta înseamnă să le lăsăm realmente spațiu și o singurătate nealterată de lumea virtuală a internetului sau televizorului.)
Despre jocurile copiilor, imaginate și puse în practică de ei înșiși, Cehov a scris o scurtă și frumoasă povestire, “Băieții” (Opere, vol. VI), adaptată pentru teatru radiofonic Electrocord sub titlul “În ajunul Crăciunului”. Doi băieți, Cecevițân și Volodea, se imaginează aventurieri și vor să plece în America:
„Și cele două (fetițe) mai mari, Katia și Sonea, începură să-i spioneze. Seara, când se duseră băieții la culcare, ele se apropiară tiptil de ușă, să asculte ce vorbeau.
Și dacă ați ști ce au aflat!… Băieții se pregăteau să fugă undeva, în America, să caute aur! Aveau tot ce le trebuia pentru drum: un pistol, două cuțite, pesmeți, o lupă pentru aprins focul, un compas și patru ruble.
Mai aflară că băieții trebuiau să umble pe jos câteva mii de verste, că aveau să se lupte, pe drum, cu tigrii și cu sălbaticii, să scoată aur și să caute fildeș, să ucidă dușmanii care le vor ieși în cale, să se facă pirați, să bea gin și, în cele din urmă, să se însoare cu cele mai frumoase fete și să se facă plantatori.
Volodea și Cecevițân discutau cu patimă, întrerupându-se mereu unul pe altul. Din vorbele lor se vedea bine că pe Cecvițân îl chema Montigo Gheară-de-Uliu, iar pe Volodea – Fratele cu obrazul palid.”
În încheiere, voi lăsa în citat mai lung mărturia nepotului părintelui Dumitru Stăniloae, extrasă din “Cartea familiei Stăniloae. Trei generații văzute prin ochiul lui Dumitru Horia Ionescu. Dialoguri cu Răzvan Bucuroiu”. Sper ca cititorul să o găsească la fel de prețioasă și luminoasă precum o consider eu:
„Dragă Răzvan, întrebarea ta este, în același timp, ușoară și dificilă. Ușoară – pentru că nu voi uita niciodată liniștirea ontologică, duhovnicească, cu care trăia bunicul meu, dar și grea – pentru că acum ni se pare atât de neobișnuit ca cineva să trăiască fără să ia parte la agitația generală.
Cumva, și copiii par să se fi schimbat astăzi. Când eram mic și stăteam dintr-un motiv oarecare acasă, îmi găseam o serie întreagă de jocuri și îndeletniciri, petrecându-mi timpul cât se poate de rezonabil.
Sub masă îmi organizam un adăpost care devenea o adevărată redută, iar scaunele așezate cu spătarul la pământ erau caiacele cu care noi, indienii, navigam pe cele mai dificile râuri de munte, trecând peste cascade sălbatice și lacuri cu țărmuri îndepărtate.
Da, filmele cu Winnetou erau o sursă nesfârșită de inspirație. Evident, mă bucuram dacă unul dintre copiii din vecinătate venea la noi să se joace cu mine, aveam ceea ce astăzi se cheamă “aptitudini sociale”, dar și fiind singur îmi găseam un univers al meu, în care mă mișcam cu multă bucurie și nu acceptam ca cineva din casă să se amestece în mica mea lume de sioux adevărat.
De altfel, nici nu încercau. Iar dacă mi se spunea că dintr-un anumit motiv trebuie să stau cuminte un anumit timp, o făceam fără mare tragere de inimă, dar mă conformam.
Văd la prietenii mei care au copii că prima lor datorie, un fel de dogmă absolută, este să găsească zilnic noi scenarii prin care să își distreze odraslele, în situația în care cei mici nu se lasă cu una, cu două distrați.
Iar copiii nedistrați se supără imediat, transformând cotidianul într-un calvar greu de descris. Dacă vrei să pedepsești azi un adult cu copii, atunci închide grădinița sau școala pentru câteva zile.
Am senzația că rolul părintelui nu mai este unul educativ, ci unul de personaj distractiv în jurul copilului, al unui comediant care trebuie să fie activ, vesel, inovativ și mereu gata să înlăture plictiseala organică a micului “terorist”.
Probabil că nu este peste tot așa și observația mea este incompletă, poate nedreaptă, dar nu mă pot împiedica să cred că și cei mai tineri dintre noi trăiesc cu o permanentă preocupare de a alunga din existența lor orice clipă de calm, liniște și responsabilitate pentru cei din jur. Comportamentul copiilor este un simptom, un eșantion (reprezentativ, oare?) al lumii noastre.
Din acest motiv, îmi e greu să explic liniștea conceptuală, programatică, a bunicului meu. Am senzația că vorbesc despre ceva ce nu mai există, despre un fenomen istoric dispărut irevocabil și imposibil acum de înțeles.
Nu l-am văzut niciodată pe bunicul meu așezat pe un scăunel și rugându-se, dar am între timp convingerea că el găsise o formă a lui, o stare prin care rugăciunea inimii să fie însoțitoarea lui nedespărțită.
Iar faptul că eu doar acum, atât de târziu, zic că ajung să înțeleg felul lui de a se ruga vorbește de la sine despre avansul lui duhovnicesc. Se ruga fără a atrage atenția asupra lui.” - articol scris de Rucsandra Cioc, apărut pe R3Media.
