"Un geniu nu poate fi înțeles de toți (...). De câte ori îi fac pomenirea, am cele mai adânci emoții, ca pentru cel mai apropiat din rudenii, pentru că el ne-a învățat să ne înfrățim unii cu alții, să fim rudenii spirituale unii cu alții, prin cultura, prin reperele atât de valoroase pe care ni le-a lăsat (...)
Biserica îl are în mare cinste pentru că nici un alt român nu a dat Bisericii noastre Naționale Ortodoxe un nume atât de frumos: Maica neamului românesc.", a declarat IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, la slujba de pomenire a poetului și jurnalistului național Mihai Eminescu, oficiată în 2023, la mânăstirea Dervent din județul Constanța.
Ce a mai spus IPS Teodosie despre Mihai Eminescu:
„Mihai Eminescu este simbolul nostru național și personalitatea cea mai de seamă a poporului nostru. (...) Eminescu trebuie să rămână pentru noi valoarea cea mai înaltă dintre personalitățile românești la care să ne referim. El este omul complet nu numai al literaturii, este omul complet ca român, pentru că ne-a reprezentat și spiritualitatea noastră și demnitatea noastră, ne-a reprezentat și ca om politic și ca ziarist și în toate laturile.
Eminescu trăiește în conștiința românilor adevărați și nu va muri niciodată, pentru că Eminescu este în brațele lui Dumnezeu. Cum Dumnezeu nu ne va lăsa pe noi din brațe, așa și Eminescu nu ne va părăsi pe noi, pentru că este valoarea cea mai înaltă și incontestabilă a românilor.
Ați înțeles de ce a fost o țintă. El a creat mai ales până la vârsta de 33 de ani. Dacă ar fi creat până la vârsta de 80 de ani, unde ar fi ajuns Eminescu? Deasupra tuturor poeților și scriitorilor de pe mapamond. De aceea, iată, Dumnezeu a îngăduit să fim smeriți și, pentru că n-au știut românii să-l prețuiască (pe Eminescu), Dumnezeu l-a luat la El ca să-l odihnească de toate ostenelile sale.
Doar atât avem conștiința că ne veghează din cer, pentru că așa o personalitate nu are cum să nu rămână veșnic în conștiința noastră, ci și în dragostea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care este atât de aproape de poporul nostru, un popor ce și-a primit spiritualitatea sa în modul cel mai natural și, iată, avem doi apostoli consacrați pe un teritoriu atât de mic și care au stat aici pentru că strămoșii noștri nu se puteau sătura de cuvântul înflăcărat, plin de adevăr, de credință și de har al celor doi apostoli.
De aceea am avut aici cea mai puternică organizare bisericească, din secolul IV a fost arhiepiscopie autocefală Tomisul cu mai multe episcopii, în secolul V, Mitropolie cu 14 episcopii și a fost o viață creștină intensă și integrală, încât și cei care au trecut pe aici, păgâni, au fost și ei creștinați”, a subliniat ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, pe data 28 iunie 2021.
Mihai Eminescu, un apărător al Ortodoxiei
Dacă Eminescu ar fi azi printre noi, condeiul lui acid nu i-ar ierta pe cei care lovesc în Biserică, în neam şi în familia creştină. Ar condamna păcatul de moarte al ho-m-0-s-e-ualităţii, pe cale să fie legiferat şi în România.
Ar demasca trădătorii de neam, care îşi spun „patrioţi”. Ar jeli milioanele de copii ucişi prin avorturi. Ar scrie cu durere despre ce a mai rămas din biata noastră ţară, sfâşiată şi jefuită la drumul mare. Ar striga, cum numai el ştia să o facă, sperând că românii se vor trezi din somnul cel de moarte al nepăsării.
În ziua de 15 iunie 1889, pleca dintre noi Mihai Eminescu, „cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”.
Fără Eminescu, am fi fost mai săraci, mai goi, mai puţin români. Şi-a închiat viaţa slujirii neamului său, pe care l-a iubit ca nimeni altul, arzând ca o flacără pentru idealul libertăţii şi unităţii naţionale.
S-a spus despre el că a fost ultranaţionalist, xenofob, reacţionar, extremist, antisemit. Unii l-au descris drept degenerat, sifilitic, alcoolic şi afemeiat. El se aştepta la această formă de „recunoştinţă” a posterităţii, o anticipase cu amărăciune în Scrisoarea I:
„…vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -/ Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.
Ştia ce va urma, ce soartă îl aşteaptă. Dar nu a depus armele. În consecinţă, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului, angajându-se să îi lichideze pe naţionalişti, Eminescu a fost catalogat drept nebun, discreditat, internat abuziv în diferite sanatorii de boli psihice, unde i-au fost administrate cantităţi enorme de mercur şi unde a fost „tratat” prin bătăi cu funia udă, până la leşin.
De ce? Pentru că milita pentru unitatea tuturor românilor, pentru că scria aprig împotriva duşmanilor ţării, pentru că demasca în articolele sale corupţia politicienilor români, dar, mai ales, pentru că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.
„Cine combate Ortodoxia numai român nu e…”
Eminescu a fost un mare patriot, dar a fost şi un apărător al Bisericii Ortodoxe. Mărturia lui rămâne peste veacuri, ca un adevărat testament, scris parcă anume pentru cei care se încăpăţânează încă să-l considere ateu.
„Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187)
Cât priveşte aşa-zisa apartenenţă a lui Eminescu la orice fel de mișcare ocultă, transnațională, cuvintele poetului sunt mai mult decât edificatoare şi mai actuale ca niciodată:
„Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate;
despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui.
Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?
Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.” (14 august 1882, Mihai Eminescu, „Timpul”, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169)
Dacă Eminescu ar fi azi printre noi, condeiul lui acid nu i-ar ierta pe cei care lovesc în Biserică, în neam şi în familia creştină. Ar condamna păcatul de moarte al hom-0-s-e-*ualităţii, pe cale să fie legiferat şi în România. Ar demasca trădătorii de neam, care îşi spun „patrioţi”.
Ar jeli milioanele de copii ucişi prin avorturi. Ar scrie cu durere despre ce a mai rămas din biata noastră ţară, sfâşiată şi jefuită la drumul mare. Ar striga, cum numai el ştia să o facă, sperând că românii se vor trezi din somnul cel de moarte al nepăsării.
Că se vor întoarce la credinţă, că vor umple iar bisericile, că se vor întoarce din „neagra străinătate” şi se vor lupta pentru ţara lor, aflată în momente de grea cumpănă. Ar plânge pentru tineretul rupt de istorie şi de trecut, ancorat în valori străine nouă, abrutizat prin tehnicile moderne de corupere în masă.
Ar privi, cu lacrimi în ochi, spre satul românesc – o umbră din ce-a fost cândva. Ar căuta peste tot şi n-ar mai găsi decât pe ici, pe colo părinţi şi bunici care să lase generaţiilor tinere comori nepreţuite: datini, obiceiuri, cântece şi doine, balade populare, toată zestrea inestimabilă a românilor de altădată.
Ar găsi un neam parcă pustiit, fără memorie, aproape lipsit de suflare. Un neam pe care avem cu toţii datoria să-l readucem la viaţă. Măcar noi, cei ce-l iubim şi cinstim pe Eminescu.
„Înaintea negrei străinătăţi care împânzeşte ţara cad codrii noştri seculari şi, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, decreşterea populaţiei îndeplineşte apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc.” (Mihai Eminescu) Vi se pare cumva acest tablou al decadenței cunoscut? Sursa Doxologia.ro.
Citește și - Pr. Ioan Istrati, elogiu emoționant adus lui Mihai Eminescu
*Foto Vali Vădănoiu