'A făcut vâlvă declarația unui stareț venerabil aghiorit, despre Împărtășania în fiecare duminică, fără Spovedanie de fiecare dată, ci o dată la o lună, două.
Eu știam că monahii, cu atât mai mult ăia din Sfântul Munte vin cu akrivie, nu cu pogorământ.
Au rânduiala mai aspră, nu mai laxistă. În lumea noastră destrămată, legea unirii cu Dumnezeu e mai dezlânată, dar în creierii muntelui sfânt, acolo cercetarea harică a sufletului, Spovedania, ar trebui să fie aerul pe care-l respiră călugărul.
Stăteam acum 10 ani la masă cu Mitropolitul Daniel al Moldovei. Și din vorbă în vorbă, am adus pe masă ideea posturilor lungi, a lipsei de Împărtășire cu anul a românilor.
Mitropolitul a stat pe gânduri un pic, apoi a zis: a fost asta vânturată în anii 60-70 la nivel pan-ortodox. Că posturile sunt prea lungi, că omul se împărtășește prea rar. Postul e câtă lumină are omul în el.
Poți să pui post 100 de zile, omul tot cât poate și vrea el ține. Postul Mare - uite - are 49 de zile și cei mai mulți țin prima și ultima săptămână. Dar dacă Doamne ferește l-am scurta, atunci oamenii n-ar mai ține deloc, cum s-a întâmplat la catolici.
Așa că ținem rânduiala lungă, de 49 de zile, ca să menținem postirea ca necesitate și obicei. La fel cu Împărtășania. Ținem standardul sus, pregătire, post, iertare, pentru că altfel se banalizează totul.
O altă idee genială a fost a Mitropolitului Ierotheos Vlachos, la Iași, când un preot l-a întrebat cum e bine să ne împărtășim, des sau rar.
Ierarhul a zis: oricum, dar cu pregătire și frică. Pentru unii să se împărtășească o dată pe săptămână e prea rar, iar pentru alții o dată pe an e prea des.
Recursul la preoți, care se împărtășesc săptămânal cel puțin, fără a se spovedi de fiecare dată, e greșit. Mireanul nu are canonul preotului, rânduiala lui, restricțiile lui, harul lui, canoanele lui enorm de restrictive și implacabile, față de cele penitențiale și blânde ale mirenilor.
Eram la Iași și murise un mare om de cultură. Soția lui venise de prin Italia la înmormântare. La "cu frică de Dumnezeu..." s-a prezentat la împărtășire. Preotul n-a întrebat-o dacă s-a spovedit și pregătit și i-a dat Euharistia. După asta l-am întrebat: doamna văduvă s-a spovedit?
A răspuns: cred că da. Dar du-te și întreab-o, și măcar acum spovedește-o. Am mers s-o întreb. Doamnă, v-ați spovedit? A, nu, nu știu eu de astea. M-am cutremurat. Dar post ați ținut? Nu, părinte, am mâncat o friptură dimineață. Era să cad jos. Nu mai continui cu ceea ce mai făcuse ca să nu cădeți și voi.
Așa că, preote, ține strâns de Potir. Mai bine mori de un miliard de ori decât să dai Cele Sfinte celor nepregătiți sau nesimțiți. Așa spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Lasă Spovedanie, și post, și iertare, și rugăciune, înainte de unirea cu Marele Dumnezeu, că nimeni nu e vrednic pe pământ, și fără Hristos pierim, dar dacă Îl luăm fără discernământ, ne arde Focul preacurat al Dumnezeirii Lui. La greci duminica toată Biserica se împărtășește, fără pregătire, fără post, fără Spovedanie.
Nu e normal să te împărtășești o dată pe an, dar nici toată ziua nepregătit, banalizând prin rutină Cea mai sfântă și înfricoșătoare Taină a veacurilor.
De aia la 40 de zile e vremea în care e potrivit, cu pregătire, Spovedanie, iertare, rugăciune și post, să te unești cu Dumnezeul cerurilor', a transmis părintele Ioan Istrati, pe pagina sa de Facebook.
'Un coleg preot mă sună. Din vorbă în vorbă, îmi zice: am auzit de fesul Sfântului Ioan Rusul. Te rog ceva: las-o mai moale cu minunile astea.
Nu e corect față de oameni. I-am zis: ceeee? Cum s-o las moale? Adică să nu mă mai rog deloc? Noi suntem niște nemernici. Niște amărâți ai soartei. Niște nimeni.
Și vin la noi oameni disperați, cu cancere, cu boli cumplite, cu copiii zdrobiți, cu autism. Ne rugăm ca niște bieți nenorociți, fără orizont, fără merit, fără a ști dacă Dumnezeu vrea să trimită harul, prin desișul de păcate grele, ale noastre și ale celor care ne stau sub patrafir.
Îngânăm câteva rugăciuni pe fugă, întru zdrobirea inimii, dar absolut niciodată nu avem pretenția că știm ceva, că putem ceva. Suntem ca niște frunze purtate de vântul Duhului Sfânt. Și totuși.
În nimicnicia noastră absolută, în iadul pe care ni l-am construit pironiți de iluzii și mândrie, Dumnezeu se pogoară cu smerenie, cu mâinile și picioarele străpunse de piroane, și ne picură în inimă o picătură din Sângele Lui preacurat și ne face să viem din nou.
Nu putem opri iubirea lui Dumnezeu. Nu putem opri adierea Duhului Sfânt.', a scris părintele paroh Ioan Istrati, de la Biserica Sf Nicolae, str. Răzoare 68 Constanța, pe pagina sa de Facebook.