Cele 7 Sinoade Ecumenice în care s-au luat decizii ce au marcat Biserica.

În istoria Bisericii Ortodoxe sunt consemnate 7 Sinoade Ecumenice care au avut loc în primul mileniu de după Hristos. În toate cele şapte întâlniri, episcopii au luat decizii importante în ceea ce priveşte dogmele Bisericii. Trebuie precizat că cele 7 sinoade sunt recunoscute de Biserica Ortodoxă ca fiind ecumenice (atenție! nu ecumeniste), dar au fost şi alte sinoade care au avut caracter local sau regional.

Conform dicţionarelor religioase, „sinodul ecumenic” este adunarea de episcopi din întreaga Biserică creştină înainte de Marea Schismă din 1054, când cei din apus s-au rupt de Biserică.

„Deşi convocate de împăraţi, sinoadele ecumenice nu constituie o instituţie imperială. Ei semnează actele sinodale, fără să voteze sau să influenţeze deciziile, lăsând episcopilor o autonomie deplină în dezbateri. Deciziile sinoadelor ecumenice nu constituie un criteriu extern al doctrinei, deoarece nici o autoritate exterioară nu poate impune adevărul credinţei. De aceea, ele trebuie să fie receptate şi confirmate de conştiinţa Bisericii”, notează preotul profesor Ion Bria în „Dicţionar de Teologie Ortodoxă”.

Sinodul de la Niceea, mai-iunie 325

Sinodul de la Niceea (Asia Mică) a fost convocat de împăratul Constantin cel Mare. Au participat 318 episcopi din tot imperiul, inclusiv reprezentanţii papei Silvestru I. „Scopul sinodului este formularea explicită a credinţei despre Sfânta Treime, în opoziţie cu învăţătura preotului erudit Arie, care susţinea că Fiul nu este identic după fire cu Tatăl, fiind subordonat Acestuia ca o creatură de ordin superior a Tatălui”, scrie Ion Bria.

Sinodul hotărăşte că Dumnezeu-Fiul este de o fiinţă cu Dumnezeu-Tatăl. Se afirmă clar dogma Sfintei Treimi: Dumnezeu-Unul ca fire, întreit în persoane (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt). Crezul de la Niceea devine curând punctul de referinţă al întregii tradiţii ortodoxe, în special al sinoadelor posterioare. De altfel, sinoadele ulterioare încep cu rostirea Simbolului de la Niceea

Sinodul de la Constantinopol, mai-iulie 381

A fost convocat de împăratul Teodosie cu intenţia de a pune capăt controversei ariene. Sinodul este chemat să se pronunţe în legătură cu două erezii ale timpului: cea susţinută de episcopul Macedonie, care nega deplina dumnezeire a Duhului Sfânt, spunând că este o creatură a Fiului, şi cea a lui Apolinarie, care nega prezenţa sufletului raţional în Hristos. Sinodul afirmă că Duhul Sfânt este „închinat şi slăvit împreună cu Tatăl şi cu Fiul”. Simbolul din 381 va deveni crezul clasic, ecumenic, al Bisericii creştine.

Sinodul de la Efes, iunie-iulie 431

A fost convocat de împăratul Teodosie al II-lea, cu scopul de a lămuri disputa dintre episcopul Nestorie şi Chiril al Alexandriei. Nestorie susţinea că există două persoane distincte în Hristos, de aceea Fecioara Maria nu poate fi numită Născătoare de Dumnezeu, ci numai născătoare de Hristos. Sinodul defineşte doctrina despre unirea celor două firi în persoană unică a Cuvântului şi doctrina despre Fecioara Maria - Născătoare de Dumnezeu.

Sinodul de la Calcedon, 8 octombrie - 1 noiembrie 451

A fost convocat de împăratul Marcian. „Sinodul trebuia să se pronunţe în legătură cu monofizismul, erezie care refuză distincţia dintre persoană şi natură, afirmând că dacă Hristos e o persoană, El nu poate avea două naturi. Susţinea că Hristos nu are decât o singură natură, cea dumnezeiască, trupul uman fiind luat numai în aparenţă”, scrie Ion Bria.

La sinod participă 600 de episcopi şi se alcătuieşte o nouă definiţie dogmatică, în care se condamnă monofizismul, mărturisind credinţa în două naturi care se unesc într-o singură persoană.

Sinodul de la Constantinopol, mai-iunie 553

A fost convocat de împăratul Justinian cel Mare cu intenţia de a împăca monofizismul cu ortodoxia. Sinodul respinge monofizismul şi declară că Hristos este în două firi.

Sinodul de la Constantinopol, noiembrie 680 – septembrie 681

A fost convocat de împăratul Constantin al IV-lea Pogonatul, pentru a analiza erezia monotelismului (thelisisi = voinţa). Sinodul recunoaşte, în acord cu învăţătura părinţilor, că în Hristos există două voinţe naturale şi două lucrări naturale, firea omenească având voinţa ei proprie, care se supune de bunăvoie voinţei dumnezeieşti, fiind pe deplin îndumnezeita.

Sinodul de la Niceea, septembrie – octombrie 787

A fost convocat de împărăteasa Irina, regenta lui Constantin al VI-lea, pentru a se pronunţa în legătură cu cultul icoanelor. Sinodul formulează învăţătura că obiectul venerării este persoana reprezentată pe icoană, făcând o distincţie între adorare, care este rezervată numai lui Dumnezeu şi cinstire, ce se cuvine sfinţilor. Sinodul n-a fost acceptat de către Bisericile din imperiul lui Carol cel Mare (Germania, Franţa, Spania). Sinodul de la Frankfurt (794) se pronunţa împotrivă cultului icoanelor.

De-abia sub împărăteasa Teodora cultul icoanelor a fost restabilit (842), fapt în amintirea căruia s-a instituit sărbătoarea Ortodoxiei, în prima Duminică a postului Paştelui. Iconoclasmul este ultima erezie care a făcut obiectul unui sinod ecumenic.

---

Despre Sinoadele Ecumenice. Însuşiri caracteristice ale Sinoadelor Ecumenice

Sunt patru puncte care deosebesc Sinoadele Ecumenice de cele locale şi de cele eparhiale. Trei dintre acestea sunt comune sinoadelor locale, iar cel de-al patrulea reprezintă distincţia esenţială, constitutivă şi cu totul particulară a tuturor Sinoadelor Ecumenice.

Cea dintâi caracteristică a Sinoadelor Ecumenice este întrunirea la un loc a participanţilor la ele din porunca împăratului şi nu a unui pontif care ar deţine poziţia supremă în Biserică şi care ar dirija prin puterea lui sinodul.

A doua caracteristică este autoritatea fiecăruia dintre Sinoadele Ecumenice de a discuta problemele de credinţă şi de a da hotărâre dogmatică.

A treia este aceea ca toate cele dogmatizate şi rânduite să fie ortodoxe, să fie credincioase Sfintelor Scripturi sau în acord cu hotărârile Sinoadelor Ecumenice precedente, de unde şi valoarea faimoasei expresii a Sfântului Maxim: „credinţa curată e cea care dă tărie sinoadelor ce s-au desfăşurat”, şi iarăşi: „sinoadele se judecă după dreptatea dogmelor”. Şi a patra, acceptarea într-un glas de către toate Bisericile a corectitudinii celor dogmatizate. Această din urmă condiţie este singura care-i asigură Sinodului numele de „Sinod Ecumenic”, iar absenţa acesteia decade sinodul din Ecumenic în local, aşa cum s-a întâmplat cu cele de la Sardica, de la Florenţa, cu cel împotriva lui Fotie de la Constantinopol, cu sinodul numit «quinisext» (protodeftera), cu cel din biserica Sfânta Sofia şi de la Vlaherne întrunite sub împăratul Copronim, care, lipsite fiind, cum spuneam, de acest al patrulea atribut, nu au putut fi numite Ecumenice şi au căzut în categoria sinoadelor locale.

Deci caracteristica esenţială a Sinoadelor Ecumenice, care le deosebeşte de celelalte Sfinte Sinoade, este acceptarea şi recunoaşterea, de către toţi episcopii Bisericii lui Hristos, a celor legiuite. Prin urmare, un sinod poate fi numit Ecumenic dacă el, fiind local iniţial, dobândeşte şi această ultimă calitate, adică doar a acestei singure condiţii, aşa cum s-a întâmplat în cazul sinoadelor de la Cartagina, Gangra, Laodiceea şi altele, ale căror canoane au fost acceptate de Sinodul al V-lea Ecumenic care le-a dat autoritate ecumenică şi tărie de Sinod Ecumenic.

Greşesc cei care consideră că întrunirea sobornicească la un loc a episcopilor este semnul caracteristic al Sinoadelor Ecumenice, fiindcă rangul este dat nu de mulţimea persoanelor, ci de unanimitatea tuturor asupra corectitudinii dogmelor.

Astfel, definiţia unor asemenea sinoade poate fi rezumată în felul următor: „Este şi se numeşte Sinod Ecumenic acela alcătuit din episcopii Bisericii întruniţi la un loc prin poruncă împărătească, în persoană sau prin reprezentanţi locţiitori, în cadrul căruia se aşează orosul (hotarul) dogmatic de credinţă; acela (Sinodul ecumenic) care în mod binecredincios şi ortodox stabileşte în acord cu Sfintele Scripturi şi cu Sinoadele Ecumenice de mai înainte, şi ale cărui hotărâri sunt acceptate de către toţi Patriarhii şi arhiereii Bisericii Soborniceşti (de pretutindeni), fie prin prezenţa lor în persoană, fie prin reprezentanţii lor sau prin scrisori care le poartă semnătura”.

Cele şapte Sinoade Ecumenice s-au întrunit în baza celor patru condiţii menţionate mai sus. Aceste condiţii sunt semnul caracteristic nu doar al Sinoadelor Ecumenice, ci şi al modului de existenţă a Bisericii şi al duhului care suflă în Biserică şi expresia egalităţii de rang şi de putere a episcopilor şi, în plus, ele sunt o mărturie limpede a întregii Biserici asupra faptului că negreşelnicia se găseşte doar în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Sinoadele Ecumenice, prin autoritatea lor asupra întregii lumi, posedă următoarele însuşiri: prima este dăinuirea lor veşnică sau, ca să zicem aşa, nemurirea. Drept urmare, ele vor exista în veci şi vor avea autoritate în veci, fiindcă au fost întrunite prin acţiunea şi insuflarea Sfântului Duh, iar regula după care acestea se ghidau era binele absolut şi adevărul absolut, care rămân în veac.

A doua însuşire particulară este aceea că ele posedă lipsa de greşeală sau infailibilitatea, fiindcă reprezintă cugetarea Bisericii întregi, adică a Bisericii celei Una, Soborniceşti şi Apostoleşti. Despre cugetarea aceasta a Bisericii, dau mărturie Părinţii din vremurile foarte vechi ale Bisericii. Grigorie Taumaturgul, vorbind despre Sinodul local de la Ancira, zice:

„Până ce nu se adună sfinţii să dea, privitor la acestea, o oarecare hotărâre comună şi, mai înainte de ei, Sfântul Duh; căci Dumnezeu inspiră dreptatea Sa preoţilor nenumăraţi adunaţi în sinod” [Grigorie de Neocezareea, Epistolă Canonică – Despre cei care au mâncat din jertfele idoleşti în urma năvălirii barbarilor…, 7, 12, Fonti II]. Deci dacă Sfântul Părinte se pronunţă astfel despre un sinod local, într-o măsură cu atât mai mare este adevărat acest lucru în privinţa Sinoadelor Ecumenice.

Din alcătuirea Sinoadelor Ecumenice învăţăm aşadar că Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească nu a recunoscut pe nimeni altul ca fără de păcat şi infailibil, ci doar pe ea însăşi, în totalitatea episcopilor ei. În zadar se luptă cei din jurul Papei Romei să-l evidenţieze pe el ca infailibil sau lipsit de greşeală atunci când dogmatizează „ex cathedra”, fiindcă Sinoadele Ecumenice îşi înalţă vocea cu putere protestând împotriva acestei uzurpări necuvioase săvârşită de episcopul Romei.

Nu este cu putinţă a fi lepădat şi negat ceea ce Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a crezut şi a mărturisit timp de nouăsprezece veacuri, aşa cum noua dogmă primeşte şi crede despre infailibilitatea Bisericii latine. Dacă episcopul Romei era fără de greşeală când dogmatiza de la amvon, acest lucru trebuia să fi fost mărturisit de către Biserică din primele veacuri. Nu numai că nu se dă mărturie despre aşa ceva, ci se dezminte, de vreme ce Sinoadele Ecumenice, locale şi eparhiale mărturisesc cu totul contrariul.

Dacă Biserica îi recunoştea Papei o astfel de calitate, ar mărturisi acest lucru şi în faptă, cerându-i acestuia rezolvarea chestiunilor ivite, nemairecurgând la Sinoade, şi mai ales Ecumenice, pentru rezolvarea chestiunilor dogmatice. Însăşi întrunirea Sinoadelor Ecumenice îi neagă Papei o astfel de harismă dumnezeiască. Sinoadele Ecumenice nu numai că nu i-au recunoscut Papei un astfel de privilegiu, dar au şi combătut dispoziţia revendicării unei astfel de calităţi, echivalându-l, prin canoane, pe „marele pontif” cu restul episcopilor, după cum vom vedea, scrie Mărturie Ahtonită.

Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.