Părintele Ioan Istrati a relatat o experiență traumatizantă din viața sa, dar din care extragem învățături extrem de importante, sfaturi practice, despre cum putem să spargem cercul vicios al răului.
''Forța acestei lumi căzute și vorace este mimetismul. Reciprocitatea. Răzbunarea. Legea talionică. Înverșunarea imitativă a răului. Oglinda etică. Cercul vicios.
Ai primit rău? Vei face rău. Ai fost bătut. Vei bate. Ai fost umilit? Vei umili. Ai fost ucis? Vei ucide. Acest mimetism atavic se continuă în generații, și cu lucrarea demonilor, se agravează în progresie geometrică. E ca un bulgare de zăpadă, ca o avalanșă a răului în univers.
S-au făcut arbitrar la beție state după războaiele mondiale. În noile Leviathan-uri s-au regăsit milioane de etnici minoritari.
Dacă îi ucizi, umilești, distrugi, le tai educația în limba lor, le omori tradițiile, îi deznaționalizezi forțat, cum s-a întâmplat într-o țară de la nord de noi, sângele celor uciși cheamă sânge.
Sângele are glas. Strigă. Urlă. Cere dreptate. Dovada? "Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ" (Facere). Ura, umilința, mizeria, se acumulează. Și explodează. Mimetic.
Singurul în univers care a tăiat acest cerc vicios al uciderii este Iisus Hristos pentru că e Dumnezeu. El iartă pe cei care L-au răstignit. Creștinismul e iertare, iubire, pace, înviere.
Războaiele sunt tocmai acele pusee mimetice ale morții, acele explozii de egalizare a firii, acele cancere care s-au acumulat prin păcat în inimile oamenilor. Cine are dreptate? Nimeni. Cine câștigă? Doar diavolul. Când eram în seminar în anul întâi, am stat într-un dormitor, Cambodgia, cu 64 de paturi.
Dimineața, dacă aprindeai un chibrit, lua foc tot. Aveam niște colegi mai mari, foarte imbecili, preoți acum - vai! - care mă umileau zilnic. Făcuseră un program în care trebuia să le spăl pe jos camera zilnic.
Era decembrie, afară erau minus 20 de grade. Aveam temperatură 39 si micii diavoli râdeau cum spălam pe jos parchetul. Am făcut corvoada câteva zile. Apoi m-a luat salvarea.
Când am ajuns elev în an mare, după tradiția cazonă tâmpită, puteam să umilesc draconic pe cei mici, bobocii care veniseră ca niște îngeri la școala de popi. Cei de vârsta mea, unii, așa făceau. Se simțeau răzbunați. Am jurat pe Dumnezeul în care cred că nu voi umili niciodată pe cei mici.
Am fost bătut. Nu voi bate. Am fost batjocorit. Nu voi batjocori. Am spălat pe jos. Nu voi pune un copilaș de 14 ani să spele în locul meu. Asta înseamnă să zdrobești cercul vicios al răului." - text scris de părintele Ioan Istrati, pe pagina sa de Facebook.
''Preotul e un potir al durerilor. 90% dintre cei care vin la noi au dureri cumplite, boli incurabile, copii nevinovați suferind îngrozitor, cumpene, necazuri.
Toți vin cu speranța că Dumnezeu, la rugămintea noastră, se va milostivi de ei.
Preotul e un creuzet al suferinței. El ia durerea oamenilor în inimă ca într-un potir, și o toarnă în Potirul plin cu Sângele lui Dumnezeu.
Așa, durerile oamenilor devin durerile lui și mai ales durerile lui Hristos. Și îi învață pe oameni să se roage total, să cadă, să se prăbușească în iubirea lui Dumnezeu.
Și Hristos, care șterge toată lacrima de pe toată fața, Izbăvitorul, poartă durerile noastre pe Crucea Lui, le cufundă în Potirul inimii Lui și le șterge prin Înviere. Preotul e mâna care toarnă durerile oamenilor în Potirul lui Dumnezeu.
Și dacă n-ar fi mângâierea Duhului Sfânt, ar înnebuni de atâta suferință câtă aude la Spovedanie. Mai sunt și preoți nesimțiți.
Pentru ei, bănuțul din pomelnic e mai important decât oceanul de durere din cel care l-a scris. Funcționari al ritualului, ei trec prin suferință ca gâsca prin apă.
Poate Dumnezeu a îngăduit asta, poate nu pot mai mult simți mereu povara îngrozitoare a păcatelor. Iertați-ne.'' - text scris de părintele Ioan Istrati, pe contul său de Facebook.