Părintele Ioan Istrati a scris un text emoționant despre mama sa. ''Când eram mici, eu și sora mea, de pe la trei ani, dormeam cu mama. Era fantastic de frumoasă. Eu n-am mai văzut vreodată o femeie mai frumoasă ca ea.
Avea niște plete blonde și niște ochi albaștri imenși. Și eu priveam în ochii ei cu o fascinație adâncă, de nedescris. După ce pieptăna buclele blonde și se dădea pe față cu o cremă care mirosea a trandafiri, mama se așeza la rugăciune.
Noi, întotdeauna ne așezam lângă ea, cu capul în pământ și cu fundul în sus ca niște rățuște. Aprindea un sfeșnic de bronz aurit, deschidea o carte înnegrită de mii de rugăciuni, de ceară și de milioane de lacrimi.
Aveam în cameră vreo sută de icoane vechi, dar cea mai iubită era o Maică a Domnului înlăcrimată lângă Crucea Fiului ei, sfâșietoare la privit.
Mama avea ( și are) o memorie imensă. Știa pe de rost sute de rugăciuni. Le recita incredibil de rar, abia șoptit, cu o liniște și cu o duioșie de rai. Vorbea cu Maica Domnului cu o iubire pe care n-am mai văzut-o la nimeni niciodată.
Șoptea Paraclisul Maicii Domnului, al treilea, cel mai frumos, cel mai puternic, de la sfârșitul Psaltirii. Îl știa pe de rost. Așa că am învăţat și noi fiecare cuvânt.
Mama respira adânc și spunea limpede și rar fiecare tropar. La un moment dat, în apropierea Evangheliei, ochii ei se umpleau de zeci de lacrimi care curgeau necontenit. Mama nu se oprea din rugăciune. Doar ochii ei deveneau izvoare.
Și noi, copilașii, plângeam împreună cu ea. O îmbrățișam și plângeam. Într-un târziu, după vreo oră de rugăciune, mama ne închina, ne săruta pe frunte și ne învelea. O mai auzeam încă vreo oră suspinând.
Așa am învățat Paraclisul. El trebuie citit foarte rar, să pătrundă fiecare cuvânt ca un piron în carnea minții. Ca pe Cruce. Să se pecetluiască fiecare respirație cu iubire și cu har.
Nimeni, niciodată nu va putea să mi-l scoată din minte. Căci totdeauna când îl rostesc, o aud pe mama iubindu- ne și plângând.'', a scris părintele Ioan Istrati, pe pagina sa de Facebook.
''Stăteam liniştit şi-mi savuram vinovat KFC-ul (talibanii de ţarc să se abţină a-mi spune: cum, părinte, mâncaţi asemenea mizerii americane imperialiste???). În faţa mea, la o masă, o familie normală de oameni: tata, mama, un băieţel şi o fetiţă. Tatăl se dădea de ceasul morţii aducând tot felul de bunătăţi la masă.
Era încercănat, iar soţia sa era spetită de muncă, şi încercau şi ei, cu bani serioşi, să se relaxeze un pic la mall. Fetiţa ţinea în mână o şaorma imensă, pe când cel mic pigulea dintr-o farfurie cu crispies.
Credeaţi că asta e tot? Nicidecum. Fetiţa urla, se întorcea, zbiera, se strâmba, vocifera într-una. Ba că şaorma e prea mare, ba că hârtia e tare şi nu poate s-o scoată, ba că e prea multă varză. Nu-mi plac cartofii, ce-i cu sosul ăsta scârbos? Scaunul e prea înalt. De ce nu mâncaţi şi voi? Etc.
Stăteam siderat în faţa unei asemenea avalanşe de mizerie declanşate de o fetiţă de cel mult şapte ani. Părinţii, disperaţi, care şi plătiseră bani mulţi pentru mâncare, încercau să îi intre în voie, să îi desfacă şobolanul din hârtie, să o mângâie.
Fetiţa din ce în ce mai urlătoare, obraznică, dădea din picioare, arunca varza pe jos, ce mai, desfăşurare de forţe, legiune, taică. Şi în asemenea atmosferă, în care 20 de oameni priveau la spectacolul greţos a fetiţei, am realizat care este esenţa vieţii.
E zâmbetul, mulţumirea, recunoştinţa, capacitatea de a te bucura şi de a bucura pe cei ce te bucură, puterea de a sfărâma inconvenientele, interioritatea iubirii, odihnirea celuilalt în privirea ta, surpriza unui dar primit sau dăruit, suspinul de răspuns la necontenita lucrare împovărătoare a lui Dumnezeu de a ne dărui totul şi toate.
Viaţa omenească este o prolegomenă a raiului dacă facem rai din fiecare clipă, dacă privim lumea în ochi şi o iubim pentru imperfecţiunile ei, dacă înţelegem rostul firii şi ne doare durerea celuilalt.
Raiul din noi se construieşte cu zâmbete şi cu cuvinte adresate în taină lui Dumnezeu. Rugăciunea e picurarea de veşnicii ale raiului în sufletul nostru care trece prin lume. Recunoştinţa este starea de rai a făpturii simţitoare, e puterea de a dărui o clipă de bucurie Celui ce Se dăruieşte o veşnicie pentru noi.
Un copil răsfăţat, obraznic, care nu e educat cu asprime să lepede nemulţumirea, va deveni o pacoste pentru toţi cei din jur, un izvor de nefericire pentru soţ, soţie şi copii, un spin înfipt în inima alterităţii, o povară a acestei lumi, un nu suprem spus veşniciei.
O soacră a unui prieten mai demult îşi sfătuia fiica: “dacă vrei să moară după tine şi să îţi dea tot, fii complet şi mereu nemulţumită de tot ceea ce face el. Spune NU la orice cerere a lui. Şi va înnebuni să-ţi facă toate mendrele”. Aceasta este reţeta completă de moştenire a iadului.
Deşi în aparenţă acea femeie se va fi simţit iubită şi răsfăţată, ea va aduce întuneric şi durere tuturor celor din jur, şi implicit întuneric şi durere veşnice sufletului ei.
Aşadar învăţaţi-vă copiii să zâmbească, să mulţumească, să se bucure pentru toate nimicurile, să cânte, să danseze, să sară în sus, să salte de veselie în faţa acestei avalanse de iubire şi de daruri care vine de la Dumnezeu şi care se numeşte viaţă.'', a scris părintele Ioan Istrati acest text pe pagina dânsului acum ceva timp, dar mesajul este mereu actual.