''Biserica lui Hristos se înveşmântează în negru şi în suferinţă pentru a-şi aminti de tăierea capului Sfântului Ioan, Botezătorul, Înaintemergătorul şi proorocul Domnului Hristos.
Citește și - De ce postim la Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul? (29 august)
Este o sărbătoare care se ţine cu post aspru, cu rugăciune şi cu Liturghie. În ea răsună nu cântecele de bucurie ale vieţii, ci durerea pentru moartea celui mai mare om născut din femeie, aşa cum l-a numit Însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Dincolo de însemnătatea simbolico-teologică a învăţăturii sale care a arătat Calea-Hristos, trebuie să spunem că însuşi momentul şi contextul morţii Sfântului Ioan are o semioză adâncă.
În ea vedem cu adevărat extensia răului în univers, puterea vicleniei şi a nimicniciei, vectorul distugător al voinţei umane pervertite, răbdarea înlăcrimată a lui Dumnezeu, aşteptarea veacurilor şi – de ce nu – o justificare a iadului, ca măsură a libertăţii în înstrăinare de Dumnezeu.
Proorocul curăţiei sfârşeşte cu lumea aceasta în sălaşul necurăţiei premeditate, alesul iubitor de feciorie este ucis de maica desfrânării şi de acoliţii ei, glasul de tunet al veacurilor este închis de muzicanţii răutăţii, mintea cea limpede a istoriei cade ucisă de beţia şi de imbecilitatea celor răi,
văzătorul şi simţitorul de Dumnezeu încă din pântecele maicii sale devine victima celor orbi pentru veşnicie şi nesimţitori până la sfârşit. Martorul arătării Preasfintei Treimi tace acum sub loviturile oamenilor diavolului.
Dascălul pocăinţei este omorât de adepţii vicleniei şi a bogăţiei vinovate. Porumbelul pustiei interioare este ucis de către doritorii de stăpânire pământească.
Toate acestea îngăduite de Dumnezeu, care a arătat prin Ioan puterea iubirii de a birui moartea şi a de a străbate pământul, iadul şi cerurile în vestirea Luminii care se revarsă peste univers.
Omul purtător de minte, Capul cel sfinţit de privirea preacurată a lui Dumnezeu este scurtat de cap de către cei fără de minte, ale căror simţuri animalice au devenit raţiunea de a fi. Mâna care a atins Creştetul Stăpânului veacurilor zace acum fără să mai poată să arate vinovăţia preadesfrânării.
Femeia izvor de desfrânare putea cere cetăţi, averi nemăsurate, funcţii şi promisiuni uriaşe, aur şi argint, însă a cerut moartea celui mai sfânt dintre pământeni.
Este gestul suprem de răutate esenţială, de absurd al morţii şi de ignoranţă de iad. Este inutilitatea şi golul veşnic al răului, care se întoarce împotriva sa. Este gestul sinucigaş al oricărei viclenii pe termen lung.
Şi mai este simbolul vocaţiei ereditare a vicleniei, pedepsite la potop, în Sodoma şi în Egipt. Este simbolul puterii rele a femeii când bărbatul este robit de patimă întunecată şi devine ucigaş fără voie şi fără libertate.
Uciderea lui Ioan, ca proorocie a milioanelor de martiri creştini ai istoriei, este cu atât mai înfricoşătoare, cu cât este complet inutilă, efectul unui jurământ făcut la beţie, întunecat de poftă desfrânată şi care putea fi oricând anulat prin decizia regelui.
Virtuţile cereşti concentrate dumnezeieşte în sufletul şi viaţa marelui Înaintemergător sunt batjocorite de cele mai amare păcate, purtătoare de nefiinţă şi de moarte: adulter, incest, beţie, răutate, viclenie.
Prin toată durerea ei, moartea Sfântului Ioan este o proorocie a Răstignirii Mielului lui Dumnezeu, vestirea faptului că Dumnezeu iubeşte atât de infinit pe oameni încât este gata să moară pentru ei, să fie cu ei până la sfârşit, să meargă la iad pentru creaturile sale căzute.
Dar mai mult decât atât, moartea proorocului este o mustrare uriaşă pentru fiecare dintre noi. De care parte suntem, în temniţa rece aşteptând în rugăciune decapitarea, sau la mesele pline de desfrânare ale acestui veac? Suntem mărturisitori până la moarte ai Adevărului, sau avocaţi vicleni ai compromisului cu răul?
Suntem iubitori de pustie sau de ospeţe? Suntem urmaşii lui Ioan sau ai lui Irod şi Irodiadei? Sărbătoarea de faţă este o judecată interioară a veacurilor, instanţa de separare a oamenilor lui Dumnezeu de oamenii celui rău.
Căci capul preasfânt care a privit cerurile revărsându-se peste pământ nu încetează în veac de a mustra pe cei ce calcă în picioare iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu pentru oameni.
Ioan este martorul credincios, lipsit de compromis, care a trăit şi a murit pentru a-L vedea pe Mielul preacurat al lui Dumnezeu şi pentru a se împărtăşi din sfinţenia Lui.
Tăierea lui este sărbătoarea iubirii ucise, care trăieşte veşnic în inima lui Dumnezeu şi trece în regnul nevăzut, de unde umple veacurile cu lumină de cer'', a scris părintele Ioan Istrati, pe contul său de Facebook.
'Ce s-a întâmplat cu femeia care a cerut tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul?
Salomeea, fiica Irodiadei, este cea care a cerut și a primit de la Irod, capul Sfântului Ioan Botezătorul, pe o tipsie, după ce aceasta a promis că-I va dărui orice, în urma dansului ei. Ce s-a întâmplat cu ea după acest moment?
În urma morții fratelui său, Filip, Irod s-a căsătorit cu soția acestuia, Irodiada, acest lucru fiind împotriva legii.
Pentru gestul său, Sfântul Ioan Botezătorul l-a mustrat pe Irod în fața poporului și, în cele din urmă, pentru aceasta, regele l-a aruncat în temniţă și a poruncit să fie legat cu lanțuri, dar nu l-a omorât, pentru că știa că este bărbat drept şi sfânt și îi era frică de oameni, după cum precizează Evanghelistul Matei.
Nu la fel gândea și Irodiada, care ar fi decis imediat uciderea lui. Sărbătorindu-și Irod ziua de naștere, i-a adunat pe boierii săi, pe voievozi, pe cei mai mari şi pe toate căpeteniile Galileei şi le-a făcut un ospăţ mare.
La acest ospăţ, fiica Irodiadei, jucând şi plăcând lui Irod şi celor ce şedeau cu dânsul, a cerut de la dânsul – după sfatul mamei sale – capul Sfântului Ioan Botezătorul.
Deci, ea a câştigat ceea ce a cerut, căci Irod se jurase ei să-i dea orice va cere, chiar şi jumătate din împărăţie.
Nevrând să-și calce jurământul, Irod îl trimite pe călău imediat în temniță să-i taie capul Sfântului Ioan şi să-l aducă pe tipsie, lucru care s-a și întâmplat. Luându-l în mâini fără frică, Salomeea l-a dus Irodiadei.
Aceasta, luându-l, a înţepat cu un ac ascuțit limba care mustra fărădelegea lor, după care a poruncit ca să nu-i fie îngropat capul împreună cu trupul, crezând că prorocul ar putea învia. De aceea, ea i-a luat capul şi l-a îngropat adânc într-un loc ascuns şi necurat din curtea palatului.
După momentul uciderii Sfântului Ioan Botezătorul, Irod a continuat să guverneze până când regele arab Aretas i-a declarat război, dorind să se răzbune pentru necinstea şi batjocura care s-a făcut fiicei lui, cea dintâi soție a lui Irod.
Adunând armată, a pornit împotriva lui Irod și l-a înfrânt, trimițându-l în exil alături de Irodiada și de Salomeea, mai întâi în Galia, apoi în Spania.
Într-o iarnă, aflându-se în exil în orașul Loredo, Salomeea a vrut să traverseze râul Sikaris. La un moment dat, mergând ea pe gheaţă, aceasta s-a rupt, iar Salomeea a căzut în apă până la gât.
Adunându-se gheața în jurul gâtului, ea încearcă să scape, rotindu-se în apă ca într-un soi de dans, „precum a dansat cândva la curtea lui Irod”, după cum subliniază Sinaxarul.
În pofida încercărilor ei disperate de a se salva, gheaţa i-a strâns gâtul foarte tare, încât atârna cu trupul în apă, iar capul îl avea deasupra, pe gheaţă. A rămas așa până când o bucată ascuțită de gheață i-a retezat capul.
Apa râului i-a purtat trupul în aval, iar capul i-a fost adus lui Irod și Irodiadei pe o tipsie, precum odată se adusese capul Sfântului Ioan Botezătorul, însă nu tăiat de sabie, ci de gheaţă.
Astfel, pentru păcatul comis, dreapta judecată a lui Dumnezeu a venit asupra lui Irod, a Irodiadei și a Salomeei, chiar în timpul vieții lor pământești, după cum este scris: „Căci toți cei ce ridică sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26,52) Alex Andru Pictura: Jan Adam Kruseman aproximativ 1861'.