Munca diavolului: pe mirean, să-l facă monah, pe monah, să-l facă mirean. Există și această luptă: când ești în lume, spui: „Vai, dacă aș fi în mănăstire, 15 acatiste aș citi pe zi. Aș ține post negru trei zile”.

Când ești în mănăstire, așa te tulbură diavolul, de zici: „Vai, mai bine mă căsătoream, aveam și eu soție, copii, mergeam la mare…”. Diavolul încearcă să creeze o stare de nemulțumire în interior, de frustare. Pe mirean, să-l facă călugăr, pe călugăr, să se gândească la starea de mirean.

Și într-o mănăstire mare, dacă ești, ajungi de-ți spui câteodată: „M-am săturat, numai eu aprind candelele… am această ascultare de doi ani”. Sau „numai eu la biserică, numai eu la bucătărie, numai eu la vaci?”.

Când ești într-o mănăstire mică, iarăși: „M-am săturat. Dar eu și pe aceea, și pe aceea? Mă duc la Petru Vodă, mă duc la Sihăstria…”. Diavolul are această grijă: să-ți creeze o stare de nemulțumire, de răzvrătire sau de cârteală.

Căderea este lucrarea celui rău și face parte și din viața de mănăstire, și din viața de familie. Puțini bărbați sunt mulțumiți de soțiile lor. Puține femei sunt mulțumite de soții lor. Puțini copii sunt mulțumiți de părinții lor. Puțini părinți, de copiii lor. Așa-i și în mănăstire: puțini care să se mulțumească cu ceea ce este. Și mai există și o aruncare a vinei. E ca un zar.

Citeste si - ''Vouă, oamenilor moderni, nu vă mai miros urât păcatele. V-aţi obișnuit cu ele. V-aţi obișnuit cu duhoarea din grajd'' Sf. Paisie Aghioritul

Citește și articolul de mai jos - Mireanul se sfinţeşte atunci când doreşte viaţa monahală, în timp ce monahul se osândeşte atunci când o doreşte pe cea lumească - Din învățăturile Sf. Paisie Aghioritul

Monahul se îngrijeşte de mântuirea sa şi de mântuirea tuturor celor vii şi morţi. Pentru monah, dragostea adevărată cea dumnezeiască se află înlăuntrul durerii pentru mântuirea sufletului său şi pen­tru mântuirea întregii lumi.

Sufletul afierosit al mo­nahului contribuie nu numai la mântuirea casnicilor lui, ci chiar şi la cea a consătenilor lui. De aceea, în Asia Mică exista o tradiţie bună ca în fiecare neam să fie cel puţin un monah, ca să se roage pentru toţi. În Farasa, atunci când cineva se făcea monah, prăznuia tot satul. „Va ajuta tot satul”, spuneau ei.

Desigur că monahul nu va spune niciodată: „Să mântuiesc lumea”, ci se va ruga pentru mântuirea întregii lumi, precum şi pentru a sa. Iar când Bunul Dumnezeu va auzi rugăciunea lui şi va ajuta lumea, monahul nu va spune:

„Eu am mântuit lumea”, ci „Dumnezeu a mântuit lumea”. Monahul trebuie să ajungă la o astfel de măsură, încât să spună: „Dumne­zeul meu, nu Te uita la mine, nu mă milui pe mine, ci lumea Ta”. Nu pentru că el n-ar avea nevoie de mila lui Dumnezeu, ci pentru că are multă dragoste pentru lume.

‒ Părinte, până la ce punct trebuie ca monahul să se lase pe sine, ca să ajute lumea?

Până acolo unde vede că oamenii se folosesc. Dacă mă las pe mine cu desăvârşire în mâna mireni­lor, voi deveni şi eu mirean. Când un monah, chipurile ca să ajute lumea face lucruri ce nu se potrivesc monahismului, atunci mirenii nu se folosesc.

Un călugăr poate, de pildă, să o facă pe taximetristul în mod desă­vârşit. Nu va lua bani, va spune şi lucruri duhovniceşti la lume, dar acesta nu este lucru călugăresc.

Afli une­ori monahi care au duh lumesc şi mireni care au duh monahicesc. De aceea, Hristos va spune în cealaltă viaţă: „Scoate tu schima şi dă-i-o celuilalt!”. Mireanul se sfinţeşte atunci când doreşte viaţa monahală, în timp ce monahul se osândeşte atunci când o doreşte pe cea lumească.

‒ Oare va înţelege aceasta cel ce nu are o aşezare duhovnicească bună?

‒ Chiar dacă nu înţelege, dar dacă ceva e greşit, nu va avea pace deplină şi odihnă înlăuntrul lui. În orica­re lucru ce nu se potriveşte monahismului, sufletul lui nu va afla odihnă. Iar din clipa în care sufletul lui nu simte odihnă, trebuie să caute ce anume este de vină.

Citeste si - Nu vă risipiți timpul fără folos, fără să-l valorificați în cele duhοvnicești, pentru că veți ajunge să vă sălbăticiți mult! Sfaturile Sfântului Paisie Aghioritul

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2011, p. 363-365.