Vă invităm să citiți două opinii pertinente despre controversatul film ”21 de rubini” realizat de părintele Cipiran Mega + opinia ABC Ortodox.
Opinia 1 - Textul aparține părintelui Călin Sămărghițan:
''În sfârșit pot să mă pronunț în cunoștință de cauză asupra filmului “21 de rubini” al regizorului preot Ciprian Mega. Anunțat că va fi difuzat în seara care tocmai a trecut (deci scriu la cald), bineînțeles că a trezit interesul multora dintre noi.
Atenție, textul de față conține “spoiler”, adică dezvăluire a intrigii și desfășurării filmului. Dacă nu ați văzut filmul și doriți să-l vedeți fără a fi influențați aprioric de alte păreri, nu citiți mai departe.
Dacă ați ajuns aici, înseamnă că doriți să citiți în continuare. Bun venit! Din punct de vedere cinematografic filmul este sub-mediocru. Scenele sunt filmate fără nici o preocupare pentru compoziție, lumini, unghiuri ori plan secund. Totul se petrece plat, în prim plan, doar cu câteva mici excepții planul secund nu este semnificant.
Detaliile artistice sunt cvasi-absente, filmarea lacului și sugestia posibilei înecări a seminaristului, sugerată limpede doar la final, nu salvează nimic din impresia artistică, deși la începutul filmului pare a fi o enigmă ce se dorește a fi dezlegată. Aceste lucruri pot sugera că regizorul este preocupat doar de conținut, să coborâm așadar spre conținut.
Filmul șochează încă de la început cu prezentarea frustă a unor idiosincrazii morale ale regizorului: corupția de la toate nivelurile societății, din toate compartimentele ei, cu accent pe presupuse acte de corupție din administrația bisericească, nimic neobișnuit până aici.
La fel de obișnuit începe să se contureze imaginea unui personaj, o eroină menită să țină piept corupției. Și aici începe scandalosul paralelism, când o vom recunoaște foarte curând pe această eroină, procuroare generală în devenire. Eroina noastră din film are și ea trei nume, face sport și este la fel de lipsită de forme feminine aidoma personajului mai sus amintit.
Asemănarea fizică este trasă la indigo, iar imaginea spirituală se vrea a fi la fel. Spre deosebire de personajul real, Nina cutare cutare (nu mai știu cum) este o femeie complet onestă, sinceră, incoruptibilă, bine intenționată și… nevinovată. Este singura incoruptibilă din film, ca în desenele animate cu pokemoni (cred), ori ca în ”Terminator” unde personajul pozitiv nu are nici cea mai mică slăbiciune, adică este complet… inuman.
Ea este trădată de toți, înșelată inclusiv de logodnic (interpretat de Anthony Delon), trasă pe sfoară de băgătorul de seamă american (Mickey Rourke), agresată sexual de o altă femeie (corespondenta celei mai puternice femei din Europa, iarăși cu nume în paralel: ”de la Chiesa”), lovită din toate părțile, dar își păstrează integritatea.
Regizorul însuși al filmului se identidică cu ea, căci ea este la rândul ei regizor ori realizator de film. La final este comparată chiar cu Fecioara Maria, căci după ce află că pruncul i-a murit în pântece (din cauza stresului punerii sub urmărire de către toți corupții, americani, europeni și colegi români la un loc) merge la biserică unde se cântă priceasna sărbătorii Întâmpinării Domnului: ”maică și fecioară”, iar ea se închină foarte evlavios în fața icoanei.
Paralelismul sugerat este absolut dizgrațios, scandalos, complet inadecvat, ireverențios, mai ales din partea unui regizor preot. În final înțelegem că ea este sora seminaristului sinucigaș. Ea este cea care a recuperat (nu ni se spune cum) ceasul cu 21 de rubini, pe care tatăl îl dăduse fiului său înainte de a pleca la seminar, și pe care fiul îl pierde într-o gară la ”alba-neagra”.
Tot în final, tatăl seminaristului și al surorii acestuia, incoruptibila procuroare, este asemănat cu Hristos, când rostește ritos, cu mințile pierdute, într-un ospiciu, ”mi-e sete”. Sugestia este cel puțin oribilă.
Filmul este presărat cu destul de multe replici memorabile din care nu am reținut nici una (sic!), dar idiosincarziile regizorului se țin lanț: atacuri la ierarhia bisericească cu trimiteri personale spre I.P.S. Antonie al Ardealului, al cărui portret apare sugerând ironia, la capăt de rând, pe un perete (mult simplificat, dar asemănător cu cel al aulei Facultății de teologie din Sibiu), alături de Eminescu, Creangă și alte 5-6 personalități pe care nu le-am reținut.
Sprijinind aceeași idee apare un personaj, episcop, în scaun rulant, care este acuzat la televizor a fi fost colaborator al securității. Atacul este complet gratuit, dovedind că regizorul nu stăpânește deloc simțul timpului istoric în contrabalans cu cel eclesial, lucru neobișnuit pentru un preot regizor cu o oarecare cultură. Figurile unor preoți sunt grotesc caricaturizate, mai ales prin comparația indirectă cu ”sfințenia neprihănită” a procuroarei.
Primari, consilieri, secretari de stat, oameni politici sunt aruncați laolaltă cu preoții în aceeași oală promiscuă a corupției, singura luptătoare pentru cinste și corectitudine rămânând procuroarea noastră cu trei nume, care devine victimă, este ridicată de mascați de acasă și pusă sub urmărire.
Ironia face că în acel final în care returnează tatălui ei ceasul cu 21 de rubini, ne dăm seama că tatăl ei fusese de fapt cel de la care pleacase toată corupția din film, căci el ținuse cu încăpățânare să cumpere pe bani locul fiului său la examenul de admitere în seminar. Cercul se închide penibil, stângaci și incongruent cu ideea filmului.
Timpul acțiunii se desfășoară în două perioade distincte: admiterea pentru seminar are loc în 1999, se vede data pe tabla din sala de examen. Iar episoadele cu procuroarea se petrec în timpul așa-zisei pandemii și, nota bene, arată ipocrizia purtării măștii medicale, căci la chefurile private ale politicienilor aceasta este înlăturată.
Desigur că onesta noastră procuroare intră la o astfel de petrecere, împreună cu logodnicul ei, cu masca pe față, pentru a o înlătura când vede că nimeni din interior nu o poartă.
Este un film ciudat, un ghiveci cu noimă unilaterală, promovat dubios, “interzis” și mai dubios, refulând obsesii și idiosincrazii până la urmă banale. Un film care dovedește că cel precedent al regizorului, “Dimineața care nu se va sfârși”, a fost o reușită întâmplătoare.
Singurul personaj cu adevărat tragic este primarul interpretat de Dorel Vișan. Inițial este cel care cedează insistențelor tatălui seminaristului și intervine pentru ajutarea acestuia. Și o face cu seninătate deși se miră că un om care ”nu merge la biserică nici de Paști” vrea să-și trimită fiul la seminarul teologic.
În dialogul final cu intransigenta procuroare care îl privește cu scârbă și dispreț superior, Dorel Vișan semnează singurul moment cu adevărat artistic al filmului. Este eroul tragic, adevărata victimă a timpurilor și a istoriei necruțătoare.
Este spășit, pocăit, înțelepțit, meditativ, acceptând senin și smerit disprețul cu care îl tratează de sus procuroarea apărătoare vajnică a ”dreptății”. Are metanii în mâini și spune adevăruri usturătoare despre tânăra generația care distruge totul în jur, din dorința de a impune un ”bine” artificial, de-a dreptul bigot, cu forța legii și cu puterea justiției în mâini.
El, primarul și senatorul, acum coborât în umilință, îndreptat de pușcăria de… nu mai știu câți ani (14?), intervenise de fapt la insistențele tatălui procuroarei, dintr-o veselie și obișnuință a unei lumi în care foarte multe lucruri se aranjau ”cu pile”.
El până la urmă este vinovat că aparține unui timp care este depășit, condamnat, împachetat ca nedemocratic și incorect politic, un timp suferind care trebuie distrus, uitat și ștampilat cu semeție ca fiind profund corupt, când nu era decât o cale de supraviețuire.
Este singurul moment care merită revăzut pentru o mai bună sedimentare. Umilința celui condamnat că a aparținut unui timp condamnat se apleacă cu înțelepciune în fața superbiei de a impune dreptatea cu forța.
O dreptate europeană, ”civilizatorie”, o dreptate strâmbă, sforăitoare dar găunoasă, ce trebuie acceptată ca nouă lege universală, singura posibilă. Este omul de sub vremi față în față cu roboțelul setat să calce pe cadavre și să facă dreptate cu orice preț. Este, dacă doriți, invitația de a realiza o peliculă cu adevărat interesantă pe acest subiect.'' sursa https://calinsamarghitan.wordpress.com/arta/cronica-de-film/21-de-rubini-al-lui-ciprian-mega/
Opinia 2 - Text scris de istoricul și jurnalistul Ionuț Țene
''Ca majoritatea românilor, a doua zi de Paști, am urmărit filmul ”21 de rubini” produs și regizat de preotul dr. Ciprian Mega. Trebuie să salutăm intervenția lui Cozmin Gușă și a grupului de gândire Gold la Realitatea TV, altfel filmul nu era difuzat și vizionat de un așa mare număr de români. Parcursul de teolog, cu studii în UK, de preot în Diaspora cipriotă și apoi regizor de film primit de Putin al preotului Mega îl cunosc destul de bine.
Indirect m-am intersectat cu părintele, care este un promotor al cultului Sfinților închisorilor comuniste. Filmul l-am vizionat cu sufletul la gură. Este o peliculă cinematografică care te ține în priză chiar dacă totuși este prea lung: peste două ore și jumătate, ceea ce în ziua de azi poate să-și piardă efectul și distrage atenția la subiect pentru spectatori și telespectatori.
Nu intru în trama filmului, care deja circulă abundent pe rețelele sociale și în presa online, dar vreau să evidențiez unele aspecte ale filmului. Deși are actori străini și români valoroși, totuși regizorul nu a reușit să-i integreze foarte bine și cu efect în tematica peliculei. Mickey Rourke, care joacă rolul caricatural al unui reprezentant al secretariatului de stat american trimis la ambasada SUA din București este ludic.
Poate și acesta a fost interesul regizorului să prezinte caricatural pe reprezentatul american din statul protectorat, care face și desface politca românească și numește procurorul general al României, bineînțeles cu încălcarea constituției și a legilor țării, dar și cu complicitatea elitei politice, economice și a serviciilor secrete subordinate ”marelui licurici”.
Scenele din film sunt interesante, dar le lipsește cadrele secundare adecvate și muzica care să le antreneze. Pe de altă parte am avut sentimentul că asist la un reportaj de tip Recorder, cu „Marele Alb”, nu la un film artistic. Regizorul preot pare mai degrabă preocupat să developeze corupția din societatea, instituțiile și Biserică la toate nivelurile, decât să fie interesat de efectul artistic al peliculei. Ai sentimentul unui război personal al regizorului cu BOR.
Un film este totuși un produs artistic, nu un reportaj fidel al corupției din societate, statul român și Biserică. Pesonajul pozitiv este nu preotul, ci procuroarea Nina, care se dorește procuror general, prin complicitatea unei trimise de la Bruxelles, care este lesbiancă și încearcă să o seducă, și cu binecuvântarea trimisului american care se poartă în România, ca vechile pașale de la Înalta Poartă. Din punct de vedere moral filmul scufundă spectatorul în mlaștină deznădejdii.
Narativul pozitiv este tot de gen procurăresc, în maniera narativului oficial al sistemului. În personajul feminin o putem recunoaște pe Koveși, dar una mai sexy, o ”zeiță a justiției”, care a nenorocit credibilitatea Justiției, dar și pe președintele Băsescu, care își primea slugile politice și din justiție la piscină, ca să nu fie microfoane și să se înțeleagă din ochi, când se prefac dosarele.
Cea mai negativă instituție, din acest film, iese Biserica Ortodoxă și neașteptat, Patriarhul. Cât de obiectiv ai încerca să fi, vizionând acest film, străbate prin peliculă faptul că părintele regizor are ”ceva” personal cu ierarhia ortodoxă și cu Patriahul în special.
Dacă procuroarea, care este de fapt imaginea, sistemului juridic corupt ce a subordonat România în ultimii 20 de ani, pentru regizor doar Biserica de la opinca preoțească la vlădică este vinovată de corupție. Răfuiala cu preoțimea și ierarhia BOR este evidentă.
Preoții și profesorii părinți sunt simoniaci și iau șpagă, protopopii nu țin post și se țin de chefuri, iar Episcopul este evident fost colaborator al Securității comuniste, care judecă anturajul cu sticla de wiskey pe masă, iar ”Marele Alb” este personajul care patronează această corupție generală a societății românești.
Generalizarea este evidentă, nedreaptă și neadevărată. Totul pare fără scăpare. Țara condusă ca o colonie de trimiși americani, iar Biserica primește ordine de la puterile protectoare SUA, mai ales, și de la trimișii comisiei europene fără să cârtească.E interesantă și de reținut critica purtării măștilor medicinale din pandemie, mascarada surprinsă ludic de regizor, cu prelați cu măști care apoi, în privat nu le mai poartă, la fel ca politicienii și trimișii marilor puteri de la petrecerile private.
Regizorul preferă o soluție artistică pe stilul neo-realismului italian, unde într-o societate bolnavă de corupție totul este întinat și fără scăpare. Nu este deloc vizibilă, nici perceptibilă, o soluție la toate acestea – nici morală, nici creștină și nici artistică. Regizorul nu introduce un personaj atins de aripa luminii, un înger salvator, un Alioșa ortodox, o speranță. Critica este generalizată și crudă. Preotul propune o maximalizare a corupției românești ca un cancer malign: pare din mesaj că toți preoții, toți protopopii, toți episocpii, și chiar Patriarhul sunt corupți.
Fără nuanțe. În sens moral, filmul poate să smintească spectatorul care nu cunoaște cu adevărat ceea ce este Biserica. Doar critica nu ține de adevăr. Este prezentată o societate care și-a pierdut Harul. E viziunea exclusivistă a artistului, dar asta nu înseamnă că este un dat adevărat pe planul realității Bisericii.
Generalizarea criticii absolute în Biserică este necredibilă, dar și neadevărată, plus că lovește în efectul artistic, filmul devenind astfel un reportaj critic. Regizorul pornește de la particular spre general și generalizează un fenomen al corupției, fără să lasă o portiță de ieșire din iadul preajmei.
Aici filmul consider că pierde efectul artistic, deși regizorul surprinde prin rolul lui Dorel Vișan esența luptei dintre fosta clasă politică autohtonă coruptă ajunsă în închisoare și procuroarea care devenise unealta puterii protectoare prin ambasada americană.
Pe scurt, fostul președinte de consiliu județean și primar închis pentru corupție îi spune procuroarei o parabolă, că pe ei nu i-au lăsat să fure lemnele cu care să încălzească soba și casa, ci prin acțiunile lor procurărești, justiția a dărâmat casa și soba peste români, iar acum străinii fură cu totul pădurile României.
E o formă subtilă de a sublinia că lupta anticorupție a fost un instrument politico-economic al marilor puteri occidentale de a băga în pușcărie clasa politică autohtonă și a da avuțiile țării pe mâna companiilor străine și multinaționalelor. Desigur procuroare până la urmă pentru că nu oprește o anchetă care ajungea la un Episcop devine și ea victima alianței dintre Biserică, servicii și politicieni, fiind la rândul ei arestată. Filmul se încheie dramatic.
La final aflăm că procuroarea era sora băiatului care s-a sinucis pentru că a fost respins la seminarul ortodox pentru ca să intre nepoții securișitilor, fapt care a dus la accelerarea cancerului mamei care moare, iar tatăl ajunge la ”casa de nebuni” (eminesciană viziune). Procuroarea generală eliberată temporar îi duce la tatălui pe patul de spital ceasul cu 21 de rubini, pierdut de fiu la jocul de alba-neagra ca să obțină banii pentru operația mamei.
Filmul părintelui Mega este dur și șocant, nu lasă loc de nicio speranță, iar bătrânul preot care intrase în conflict cu Episcopul securist este compromis tipic de mass-media, pentru că a fost legionar în tinerețe. Interesant este când purtătorul de cuvânt al Episcopului la TV vorbea făcând semne masonice cu mâna.
Față de romanul ”Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda, ecranizat în 1993 de Șerban Marinescu – acesta are o portiță de salvare pauliană: ”Dacă dragoste nu e, nimic nu e” – filmul părintelui Cipiran Mega este ca un duș rece ce lovește prin generalizarea corupției, de fapt singura instituție în care românul mai are încredere și speranță: Biserica Ortodoxă Română.
În acest context, filmul ”După dealuri” al lui Mungiu poate fi considerat azi, deja un film empatic față de Biserică, pe lângă pelicula ”21 de rubini” regizat de preotul ortodox Ciprian Mega. România pare o țară fără speranță, fără scăpare, fără credință, fără nădejde și fără viitor. Soluția izbăvirii și a harului nu este cercetată de regizor. Filmul e realizat în același stil al noului val cinematografic, de maniera generației progresiste a lui Tudor Giurgiu. Qui prodest?''. sursă: napocanews.ro
Notă: ABC Ortodox nu recomandă vizionarea acestui film deoarece nu este un film care zidește, ci pare că are un substrat ascuns... vrea să inducă, susțină anumite idei toxice în societate, nu să rezolve anumite probleme existente, reale! Ne întrebăm doar: Cui folosește acest film? Qui prodest?