Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfânta cetate a Ierusalimului ca la treizeci și cinci de stadii, iar de râul Iordanului ca de o stadie.
În aceasta primea pe cei noi începători, iar părinților celor desăvârșiți le dădea în pustie chilii sihăstrești. Erau sub mâna lui în pustie nu mai puțin de șaptezeci dintr-acești viețuitori, cărora le era dată rânduiala vieții de Cuviosul Gherasim, astfel:
Cinci zile pe săptămână fiecare ședea în pustniceasca sa chilie, singur, în tăcere, având oarecare lucru de mâini; mânca puțină pâine uscată, pe care o aducea cu sine din mănăstire, apă și curmale; iar a gusta vreo fiertură nu le era slobod; nici foc nu-i lăsa să aprindă în chiliile lor, ca nici cu cugetul să nu dorească ceva în acele cinci zile.
Sâmbăta și Duminica toți veneau în mănăstire și se adunau în Biserică la Sfânta Liturghie și se împărtășeau cu Preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos.
După aceea, intrând în trapeză, mâncau fiertură și beau puțin vin, întru slava lui Dumnezeu. Apoi fiecare își aducea lucrul mâinilor sale, pe care îl lucrase în cele cinci zile, și-l punea înaintea Cuviosului.
Duminica după-amiază, iarăși fiecare se ducea la pustniceasca sa chilie, luând puțină pâine și curmale și un vas cu apă, cum și mlădițe de finic, pentru împletit coșnițe. Și atât de mare le era sărăcia, încât fiecare nu avea nimic altceva, decât numai o haină veche ce-i acoperea trupul, o rogojină pe care se odihnea și un vas de lut cu apă.
Și aveau poruncă de la părintele lor ca, ieșind din chilie, să nu-și închidă ușa, ci să lase chilia deschisă, ca oricine ar fi voit să intre și să ia ce i-ar plăcea din acele lucruri, să nu fie oprit. Toți aveau o inimă și un suflet, încât fiecare dintre dânșii zicea că nimic nu este al său, ci toate sunt de obște.
Se mai povestește și aceasta: Unii din acei părinți pustnici, venind la Cuviosul Gherasim, îl rugau ca să le poruncească să aprindă uneori lumânare în sihăstreștile lor chilii, pentru citirea de noapte, iar uneori să aprindă și foc ca să-și încălzească apă pentru trebuința lor. Sfântul le răspundea:
“De voiți să aveți foc în pustie, veniți de petreceți în mănăstire, împreună cu noii începători, căci eu niciodată nu voi lăsa să se facă foc în locașurile pustnicești, în toate zilele vieții mele!”
Auzind cei din Ierihon de o viață așa de aspră a pustnicilor, care erau sub mâna Sfântului Gherasim, și-au făcut obicei ca, în toate sâmbetele și Duminicile, să vină la locașul Cuviosului Gherasim și să aducă îndestulare de hrană și vin și toate câte erau de trebuință mănăstirii.
Cuviosul Gherasim atât era de postitor, încât în Sfântul și Marele Post nimic nu gusta până la luminata zi a Învierii lui Hristos, decât numai își întărea trupul și sufletul cu Sfânta Împărtășanie a dumnezeieștilor Taine. sursa Mărturie Athonită.ro.
În ziua de 4 martie, Biserica il pomeste pe Sfântul Gherasim de la Iordan. El apare reprezentat în icoană cu un leu, alături. Care este explicația?
Pe lângă multele sale nevoințe, un sfânt a rămas cunoscut prin faptul că relaționa cu animalele ca un părinte ocrotitor, la fel ca Adam înainte de căderea din Rai.
Prin blândețea sa, Sfântul Gherasim a reușit prin blândețea și simplitatea sa să transforme un animal sălbatic, precum leul, într-un ucenic de mănăstire și un paznic al măgărușului care aproviziona obștea cu apă, purtând gălețile cale lungă până la râu și înapoi.
Sfântul Gherasim era pustnic, undeva în preajma Iordanului. Avea un măgăruș cu care își aducea apă și cu care ducea la târg coșurile pe care le împletea.
Într-una din zile, apare în preajma chiliei sale un leu fioros, dar care era șchiop. Cuviosul Gherasim se apropie de leu, îi ridică lăbuța și îi scoate spinul din picior. Drept recunoștință, leul n-a vrut să mai plece de la chilia cuviosului, ci îl urma pretutindeni, ca un adevărat ucenic.
Toți se minunau de marea recunoștință a fiarei, iar bătrânul, văzând râvna și bunătatea leului, a început să îl îndrăgească și să-l hrănească, dându-i uneori pâine, alteori linte. Dar după un timp, a dispărut măgărușul.
Cuviosul era ferm convins că l-a mâncat leul. L-a certat pe leu și i-a spus: ,,De acum vei face tu treaba măgărușului "! Leul și-a primit ,, canonul “, fără să cârtească.
Într-o zi a venit la mănăstire un ostaș pentru a-i cere Sfântului Gherasim să se roage pentru el. Văzându-l pe leu, i s-a făcut milă de el și a dat călugărilor trei galbeni ca să cumpere un catâr pentru căratul apei și să-l elibereze pe leu de această muncă. Leul a rămas însă tot în mănăstire, pe lângă avva Gherasim.
După ceva vreme, negustorul arab care luase catârul a venit la Ierusalim să vândă grâu, ducând cu sine și catârul pe care îl luase. Și, pe când trecea el Iordanul împreună cu catârul și cămilele, s-a întâlnit cu leul.
Speriindu-se foarte tare, a lăsat și catârul și cămilele și a fugit. Atunci leul a luat catârul de frâu, așa cum făcea și înainte, și s-a întors la Sfântul Gherasim foarte bucuros, nu doar cu catârul, ci și cu trei cămile încărcate cu grâu.
Când l-a văzut, Cuviosul s-a bucurat foarte mult, nu atât pentru că își recuperase catârul, ci mai ales pentru nevinovăția și ascultarea leului. Ca răsplată, bătrânul l-a numit de atunci pe leu Iordan.
Leul a rămas ascultător și supus Sfântului în continuare și vreme de cinci ani nu s-a despărțit de mănăstire. Timpul a trecut și Cuviosul Gherasim a plecat din lumea aceasta către Cel pe Care L-a iubit atât de mult. În acea vreme, leul nu s-a aflat în mănăstire și nu a știut de pierderea suferită de călugări.
Când a venit la mănăstire, leul l-a căutat pe bătrân, iar ucenicul Sfântului Gherasim, avva Savatie, văzându-l pe leu, i-a spus: „Iordane, Starețul nostru s-a dus la Domnul".
Și pentru că leul se tot plimba căutându-l pe bătrân, ucenicul l-a luat și l-a dus la mormântul Cuviosului. Atunci leul a început să răcnească puternic și, așezându-se lângă mormânt, a murit îndată.