''Stăteam liniştit şi-mi savuram vinovat KFC-ul (talibanii de ţarc să se abţină a-mi spune: cum, părinte, mâncaţi asemenea mizerii americane imperialiste???). În faţa mea, la o masă, o familie normală de oameni: tata, mama, un băieţel şi o fetiţă. Tatăl se dădea de ceasul morţii aducând tot felul de bunătăţi la masă.
Era încercănat, iar soţia sa era spetită de muncă, şi încercau şi ei, cu bani serioşi, să se relaxeze un pic la mall. Fetiţa ţinea în mână o şaorma imensă, pe când cel mic pigulea dintr-o farfurie cu crispies.
Credeaţi că asta e tot? Nicidecum. Fetiţa urla, se întorcea, zbiera, se strâmba, vocifera într-una. Ba că şaorma e prea mare, ba că hârtia e tare şi nu poate s-o scoată, ba că e prea multă varză. Nu-mi plac cartofii, ce-i cu sosul ăsta scârbos? Scaunul e prea înalt. De ce nu mâncaţi şi voi? Etc.
Stăteam siderat în faţa unei asemenea avalanşe de mizerie declanşate de o fetiţă de cel mult şapte ani. Părinţii, disperaţi, care şi plătiseră bani mulţi pentru mâncare, încercau să îi intre în voie, să îi desfacă şobolanul din hârtie, să o mângâie.
Fetiţa din ce în ce mai urlătoare, obraznică, dădea din picioare, arunca varza pe jos, ce mai, desfăşurare de forţe, legiune, taică. Şi în asemenea atmosferă, în care 20 de oameni priveau la spectacolul greţos a fetiţei, am realizat care este esenţa vieţii.
E zâmbetul, mulţumirea, recunoştinţa, capacitatea de a te bucura şi de a bucura pe cei ce te bucură, puterea de a sfărâma inconvenientele, interioritatea iubirii, odihnirea celuilalt în privirea ta, surpriza unui dar primit sau dăruit, suspinul de răspuns la necontenita lucrare împovărătoare a lui Dumnezeu de a ne dărui totul şi toate.
Viaţa omenească este o prolegomenă a raiului dacă facem rai din fiecare clipă, dacă privim lumea în ochi şi o iubim pentru imperfecţiunile ei, dacă înţelegem rostul firii şi ne doare durerea celuilalt.
Raiul din noi se construieşte cu zâmbete şi cu cuvinte adresate în taină lui Dumnezeu. Rugăciunea e picurarea de veşnicii ale raiului în sufletul nostru care trece prin lume. Recunoştinţa este starea de rai a făpturii simţitoare, e puterea de a dărui o clipă de bucurie Celui ce Se dăruieşte o veşnicie pentru noi.
Un copil răsfăţat, obraznic, care nu e educat cu asprime să lepede nemulţumirea, va deveni o pacoste pentru toţi cei din jur, un izvor de nefericire pentru soţ, soţie şi copii, un spin înfipt în inima alterităţii, o povară a acestei lumi, un nu suprem spus veşniciei.
O soacră a unui prieten mai demult îşi sfătuia fiica: “dacă vrei să moară după tine şi să îţi dea tot, fii complet şi mereu nemulţumită de tot ceea ce face el. Spune NU la orice cerere a lui. Şi va înnebuni să-ţi facă toate mendrele”. Aceasta este reţeta completă de moştenire a iadului.
Deşi în aparenţă acea femeie se va fi simţit iubită şi răsfăţată, ea va aduce întuneric şi durere tuturor celor din jur, şi implicit întuneric şi durere veşnice sufletului ei.
Aşadar învăţaţi-vă copiii să zâmbească, să mulţumească, să se bucure pentru toate nimicurile, să cânte, să danseze, să sară în sus, să salte de veselie în faţa acestei avalanse de iubire şi de daruri care vine de la Dumnezeu şi care se numeşte viaţă.'', a scris părintele Ioan Istrati acest text pe pagina dânsului acum ceva timp, dar mesajul este mereu actual.