Părintele Cătălin Varga a explicat foarte precis, pe înțelesul tuturor, ce înseamnă enigmatica expresie “Cei săraci cu duhul”, care a fost înțeleasă greșit, de cele mai multe ori, de anumite persoane.
Iată explicația:
'DIN ATELIERUL MEU BIBLIC!
“Cei săraci cu duhul” (Mat. 5:3a)
Enigmatica expresie mateiană (Μακάριοι οἱ πτωχοὶ τῷ πνεύματι) a stârnit valuri de interpretări ilare de-a lungul timpului, a fost de cele mai multe ori asociată cu ideea de puținătate intelectuală a omului.
Hermeneutica de popularizare s-a străduit degeaba să explice, în duh bogat patristic, nu sărac, că expresia fericește categoria oamenilor smeriți, umili, nu proști – cum greșit se subînțelege de majoritatea cititorilor.
A fost tradusă pentru prima oară sub forma: “Fericiți surumanii sufletești…” (NT 1648), traducătorii inspirându-se, probabil, din slavonă și latină (pauperes spiritu).
O variantă asemănătoare întâlnim în ediția următoare, la București: “Fericiți cei săraci cu duhul” (B 1688), o formulare neinspirată care, datorită dimensiunii conservatoare a limbajului bisericesc, se va încetățeni în grai și va face carieră.
Schimbarea aceasta lexicală, la aproximativ o jumătate de secol distanță, ne obligă să sintetizăm unele explicații filologice privitoare la evoluția limbajului biblic arhaic.
În primul rând, adjectivul arhaic, la plural, surumanii, provenit etimologic din bulgarul sau sârbescul “siromah” (cu schimbare de sufix), care este un regionalism învechit (DEX 2016), având, ca prim sens, noțiunea de “sărac”, devine, în ediția următoare, de la București, sub forma adjectivului popular, la plural, articulat, cei săraci – cu rădăcina sireac, -ă.
Probabil intenția traducătorilor a fost să elimine regionalismul suruman, care se folosea adesea în Transilvania, cu scopul de a introduce un lexem mai popular, cunoscut de toți românii – după principiul adoptat de Simion Ștefan, prin comparația cuvintelor cu monezile de circulație universală (prefața traducerii de la Bălgrad).
În al doilea rând, substantivul suflet a fost schimbat cu substantivul duh, însă, din punct de vedere biblic, noțiunile nu sunt sinonime, ci ele reflectă anumite părți distincte ale făpturii umane. Și acum să le analizăm pe rând.
Ediția B 1688 introduce, pentru prima dată în limbajul biblic, această neinspirată locuțiune adjectivală sărac cu duhul, care înseamnă, potrivit dicționarelor de specialitate (DEX 2016; DLR X.I), un om lipsit de inteligență, de spirit – un ins prost.
Variațiunile lingvistice sunt următoarele: determinări introduse de prepoziția “în” (sărac în duh – un personaj care posedă ceva în cantitate nesatisfăcătoare – puțin, insuficient etc.); cu referire la limbaj (un om cu un vocabular redus, care posedă insuficiente mijloace de expresie); cu referire la relațiile sociale (exprimă compătimire față de cineva); la nivel figurativ (ceva lipsit de conținut, inexpresiv, sărac stilistic etc).
Literatura modernă a păstrat același înțeles depreciativ pentru această exprimare arhaică. De exemplu, scriitorul Z. Stancu folosește, în opera sa, următoarea secvență lingvistică: “Farfuria pe care ai scăpat-o din mână, ca o sărmană cu duhul ce ești, era din tacîmul de douăsprezece persoane” (Stancu 1958, 387).
Ironia face ca această expresie: οἱ πτωχοὶ τῷ πνεύματι să fie un hapax legomenon, ea nu mai este folosită în niciun alt loc din Biblie, este pur și simplu o creație a evanghelistului.
Mai mult, în toată istoria limbii grecești ea nu a fost niciodată folosită cu sensul de a descrie un om prost, slab pregătit intelectual (Florescu 2021, 140-141), de unde și motivata perplexitate.
Aceeași ediție B 1688 schimbă suportul antropologic al celor fericiți de Domnul Iisus: sufletul “bălgrădean” devine duhul „bucureștean”.
Schimbarea nu este deloc minoră, chiar și limba greacă biblică folosește doi termeni diferiți: πνεῦμα pentru “duh”; ψυχη pentru “suflet”.
Potrivit teologiei pauline (1 Cor. 15: 45-47), omul a dobândit sufletul la creație, Dumnezeu suflând în Adam “suflet viu”: eis psychēn zōsan (Fac. 2:7).
Paralel cu noțiunea de “tot sufletul” (pasa psychē), care definește fiecare persoană umană (Rom. 13:1), avem și noțiunea de ψυχη ca ființă interioară a omului.
În această cheie ψυχη, ca element component al omului lăuntric, este identificat uneori cu inima (καρδία – Col. 3:22) sau cu mintea (νοῦς – 1 Cor. 1:10). Dar cea mai importantă și logică definiție biblică a sufletului este cea legată de principiul vieții: sufletul este cel care susține viața umană (Rom. 16:4; 1 Cor. 2:14; Filip. 2:30; 1 Tes. 2:8).
Prin urmare, omul natural este alcătuit din carne (sarx) și suflet (psychē), deci ψυχη ține de partea constitutivă a omului (Marcu 1941, 54-57).
Fericirile hristice nu-l laudă pe omul de sine stătător (ψυχη), ci este adusă în discuție partea superioară a ființei sale, duhul (πνεῦμα ), fiindcă originalul mateian τῷ πνεύματι nu la suflet se referă, ci la duhul uman.
Traducerea de la București este corectă, din acest punct de vedere, nu cea de la Bălgrad. Prin urmare, fericiți și binecuvântați sunt cei duhovnicești, nu cei sufletești, care, în această accepțiune, pot însemna chiar trupești.
Aparenta trihotomie antropologică (trup – suflet – duh), care nu este specifică teologiei biblice, este foarte bine explicată de Biblia Anania prin notele sale de subsol la textele din Rom. 1:9 sau 1 Tes. 5:23: “Antropologia paulină face distincții terminologice între psyhe = suflet, pnēuma = duh (partea superioară a lui psyhe), și noos (nous) = minte, cugetare, inteligență, rațiune (partea superioară a lui pneuma și cea mai fină a lui psyhe), toate în opoziție cu sarx = carne (ca materie) și soma = trup (forma organizată a lui sarx).
Cu toate aceste nuanțări, dihotomia suflet-trup rămâne constantă”; “Duhul și sufletul nu sunt două entități deosebite; în timp ce prin suflet se înțelege, în general, sediul afectelor, principiul vital, duhul este partea superioară, fină, a acestuia, capabilă de a se pune în contact cu Sfântul Duh și de a-I deveni sălaș” (ANANIA 2009).
Această nefericită traducere s-a perpetuat, cu nesemnificative variațiuni, de la o ediție biblică la alta: “Fericiți cei săraci cu duhul” (B 1795); “Fericiți cei săraci cu duhul” (NT 1857); “Fericiți sunt cei saraci cu spiritulu” (NT 1873); “Fericiți cei seraci cu spiritul” (NT 1897); “Fericiți cei săraci cu duhul” (B 1914); “Ferice de cei săraci în duh” (C 1924); “Fericiți cei săraci cu duhul” (B 1936);
“Fericiți cei săraci cu duhul” (BO 1988); “Fericiți cei săraci cu spiritul” (PASCAL 1992); „Fericiți cei săraci cu duhul” (ANANIA 1993 ); “Fericiți cei săraci în duh” (NTB 2009 ); “Fericiți cei săraci în duh” (BC 2020 ); “Fericiți cei săraci în duh” (SBIR); “Ferice de cei săraci în duh” (NTSBR ); “Ferice de cei săraci în duh” (EDCR ).
Toate aceste traduceri (cu duhul / cu spiritul / în duh) sunt infidele deoarece prepoziția, aparent inofensivă, introduce sfera sau domeniul în care respectiva persoană este “săracă”: τῷ πνεύματι – “în duh” – puținătatea duhovnicească a omului nu va fi niciodată fericită sau binecuvântată de Dumnezeu, ci din contră, același evanghelist va spune, invocându-L pe Iisus: “Drept aceea, fiți voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!” (Mat. 5:48).
De altfel, pentru lumea iudaică noțiunea de ruah (“duh”), într-o expresie ca “duhul omului”, nu măsura o cantitate precisă de inteligență, ci principiul fundamental prin care omul era în strânsă dependență de ajutorul lui Dumnezeu: upequdateka șamerah ruhī – “Și purtarea Ta de grijă a întreținut [prezervat] duhul meu” (Iov 10:12b [TM]).
Mai mult decât atât, prepoziția “în”, care se dorește a traduce articolul definit τῷ, poate fi echivalentul unei construcții adverbiale de tipul: “sărăciți spiritual” – adică persoane lipsite de credință – dimensiune cu totul străină de intenția teologică a originalului biblic (Osborne 2019, 176).
Aceasta este cu totul alta, ea se va putea reda acurat doar printr-o traducere atentă la respectivele nuanțe.
În primul rând, fericirea mateiană, rostită de Iisus Hristos, are în fundal o dimensiune vechitestamentară, o imagerie iudaică (Is. 61:1-3 – France 2007, 163-164). Tema fericirilor, spune ediția BO, folosită la bibliografie și de către B. Anania, aparține genului literar iudaic antic.
Putem identifica multe texte care fericesc persoana umană credincioasă lui Dumnezeu (Ps. 1:1; 2:12; Prov. 8:32-34; 20:7; Is. 30:18; Dan. 12:2), termenul masoretic fiind eșer (care mai poate însemna și binecuvântare), iar cel al LXX fiind makarios.
În al doilea rând, această fericire, de la Dumnezeu, va fi apanajul oamenilor smeriți, se spune în Is. 29:19a: “Cei smeriți se vor bucura întru Domnul” (καὶ ἀγαλλιάσονται πτωχοὶ διὰ κύριον).
Același profet Isaia folosește un limbaj foarte apropiat ca sens de această fericire mateiană: καὶ διδοὺς ζωὴν τοῖς συντετριμμένοις τὴν καρδίαν (“și dăruiesc viață celor zdrobiți cu inima” – 57:15c); καὶ ἐπὶ τίνα ἐπιβλέψω ἀλλ᾽ ἢ ἐπὶ τὸν ταπεινὸν καὶ ἡσύχιον καὶ τρέμοντα τοὺς λόγους μου (“și spre cine voi privi, oare nu spre cel smerit și liniștit, și care tremură la cuvintele Male?” – 66:2b).
Mai mult decât atât, textul LXX spune că Dumnezeu îi va mântui (σώσει) pe cei smeriți cu duhul (τοὺς ταπεινοὺς τῷ πνεύματι – Ps. 33:19b).
În al treilea rând, “cei săraci”, în teologia Vechiului Testament, îi vizează nu pe oamenii ce trăiesc la limita subzistenței, ci pe cei ce strigă după ajutorul Domnului, având un duh smerit și bucurându-se de mila divină:
“Pleacă, Doamne, urechea Ta și mă auzi, că sărac și necăjit sunt eu (ebr. ki-’anī weebīon anī / gr. hoti ptōchos kai penēs eimi egō) ...” (Ps. 86:1-5). Rădăcina ebraică ’anī diferă semantic de rădăcina ’onī, aceasta din urmă se referă strict la omul sărac material. Textul psalmistului are în vedere sărăcia inimii, adică starea ei de golire de sine (’anī), respectiv umilirea de bună voie (ta’anīt) care este asociată cu postul (Ezd. 9:5). Funcția verbală a rădăcinii ’anī îl prezintă pe omul aflat într-o poziție umilă, smerită față de cineva – în cazul textului invocat, față de Domnul (TWOT). Afirmația de mai sus a psalmistului (33:19b) este cheia de înțelegere a enigmaticei expresii mateiene. Aici se folosește același substantiv πτωχός, care are ca prim sens noțiunea de cerșire, de sărăcire, de dependență a unui ajutor extern imediat, dar același termen este adesea folosit în LXX cu însemnătate de dependență spirituală, ca stare de necontenită cerere și așteptare a harului (Ps. 69:6; 85:1; 87:16; Sol. 5:11; 10:6; 15:1; 18:2; Is. 10:2; 26:6; 54:11 etc). Textul psalmic se sprijină pe două intervenții directe ale lui Dumnezeu: El este aproape (ἐγγὺς) de cei zdrobiți [umili] cu inima (τοῖς συντετριμμένοις τὴν καρδίαν) și tot El îi va mântui (σώσει) pe cei smeriți cu duhul (τοὺς ταπεινοὺς τῷ πνεύματι – Menninger 1994, 148-151).
Promisiunea aceasta se va desăvârși în Persoana Domnului Care spune despre Sine că este “blând și smerit cu inima” (ὅτι πραΰς εἰμι καὶ ταπεινὸς τῇ καρδία – Mat. 11:29).
Iată cum același evanghelist folosește două exprimări sinonimice (5:3a; 11:29b) pentru a descrie aceeași realitate a sufletului smerit și plăcut înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este definiția teologică vechitestamentară a omului smerit, cu inima zdrobită de lacrimile pocăinței (gr. pentos), care atrage intempestiv mântuirea Domnului, tocmai pentru că s-a golit de egocentrism și autosuficiență, de aceea el este fericit (gr. makarios) și binecuvântat (ebr. eșer) de către această aparentă enigmatică fericire mateiană: Μακάριοι οἱ πτωχοὶ τῷ πνεύματι. Aceasta este, de altfel, și interpretarea patristică a textului biblic .
**
Prin urmare, judecând filologic și teologic textul biblic de mai sus, recomandăm eliminarea neinspiratei locuțiuni adjectivale “săraci cu duhul”, propunând, drept traducere fidelă atât semanticii originalului, cât și logicii limbii literare române, o altă locuțiune adjectivală: „Fericiți cei smeriți cu duhul”.
**
Prevenind eventualele obiecțiuni, subliniem faptul că, pentru noțiunea de “smerit”, lexicul limbii grecești deținea termenul de ταπεινός, care evident că nu apare în fericirea mateiană cu pricina, însă atât adjectivul ταπεινός, cât și adjectivul πτωχός cuprinde, în câmpul lor semantic, noțiunea de “sărac” – deci, termenii invocați sunt sinonimici și plurisemantici.
Această distincție filologică ne permitem să traducem πτωχός, care literar înseamnă “sărac”, prin adjectivul “smerit”, cu scopul de a surprinde întreaga încărcătură teologică a noțiunii invocate. - părintele Cătălin Varga.
