Părintele Ioan Istrati a postat pe pagina sa de Facebook un text care ar trebui să ne dea de gândit și, prin urmare, de acționat în consecință.
''O să vă spun ceva care va supăra pe mulți. Ecranul e o construcție demonică. E un surogat de întâlnire, nechezol de întrupare, simț antitactil, celebrare a neființei. E formă lipsită de substanță, chip fără fire, reconstituire iluzorie a persoanei ca personaj.
E spectacolul de lumini și pixeli care nu va putea înlocui niciodată îmbrățișarea mamei. Știu, e inevitabil, e ubicuu. Nu e. Dumnezeu e ubicuu. El e pretutindeni. El e sine qua non.
Sărutul, atingerea, iubirea, lacrima, șoapta, zâmbetul, picătura de cer izvorâtă în ochii celui drag, nu trec prin sticlă. Nu se întrupează în pixeli. E un fake uriaș, asemănător, omiousios, insesizabil. Dar un fake.
Demonul e cel fără de chip care ia toate chipurile, inclusiv cel de înger de lumină pentru a ne pierde. El e fără substanță, fără fire, nefiresc, neîntrupatul, împielițatul fără trup.
El e imaginea fără noimă, chipul fals, pornografie a lumii, spectacol al neființei, domn al nimicului. Nu putem renunța total la ecran. Dar putem limita accesul copiilor noștri și al nostru la el.
Putem ieși în natură, putem insipra mireasma de tămâie a unei Biserici, putem săruta un sfânt în cer, cinstind o icoană a lui, putem gusta pe Dumnezeu întreg în Euharistie.
Putem face câteva metanii ca sport al sufletului prăbușit în iubirea lui Dumnezeu și înviat în noul eon. Putem îmbrățișa pe cei din jurul nostru. Putem privi în zare, la orizont, acolo unde zace frumusețea ascunsă a lumii.
Putem sprijini o bătrânică pe scări și simți umilința iubitoare a strămoșilor. Putem dărui unui copil un cornuleț și vedea bucuria pură, țâșnind din izvorul inimii lui. Putem fugi într-o pădure, unde vom sărbători viața, prin liturghia gâzelor și păsărilor.
Putem tăcea lângă mormintele bunicilor și asculta respirația sufletelor lor în frunzele copacilor. Putem să ne rugăm dintr-o cărticică veche și inima noastră să zboare dincolo de lanțurile imaginației vizuale.
Putem. Vă rog, mai ușor cu ecranele.'', a scris pr. Ioan Istrati, pe pagina sa de Facebook, acum câteva luni, dar textul este mereu actual.
'O doamnă, Ioana de vreo 50 de ani, a venit la noi la Biserică. Era însoțită de mai mulți din familie. Printre lacrimi mi-a mărturisit că are cancer și 6 metastaze la ficat, plămâni, sâni și stomac.
M-a terminat. Mi-am înghițit lacrimile. Îmi venea să urlu acolo în Biserică, de durere. De revoltă. I-am citit rugăciunile de sănătate cu o disperare și o ură pe cel rău de nu vă pot spune.
Și un acut sentiment al neputinței în fața rânjetului hâd al morții care cosește suflete în voie. L-am chemat pe Sfântul Ioan Rusul în ajutor. Dar era prea greu.
Șase metastaze. M-am ascuns în altar să îmi ascund lacrimile. Femeia a plecat dusă de rude pe brațe. N-am fost bun de nimic toată duminica aia.
După o lună, am văzut-o iar la rândul de credincioși. Mi-era frică de ea. Mă temeam că îmi va reproșa că nu m-am rugat îndeajuns.
Femeia mi-a zis: părinte, vin de la RMN. Cele șase tumori... și a izbucnit în plâns. Sunt numai trei. Nu mai am la ficat și la stomac nimic. Voia să scoată foile cu diagnosticul nou să îmi arate. Îmi venea să chiui de bucurie. I-am zis: continuăm rugăciunea și chirurgul Ioan va scoate afară tot răul.
Femeia s-a rugat enorm. Mănâncă numai legume crude verzi. Face metanii așa cum poate. Duminica asta a venit iar. Plângea iar. Părinte, nu mai e niciun cancer din șase. S-au crucit doctorii. Nici măcar urmele de la tumori.
Zic: s-a rugat și s-a crucit mult doctorul cel mai scump din lume Sfântul Ioan Rusul. Sărmana femeie, în genunchi, tor căuta să-mi cuprindă picioarele. Azi am spovedit-o și am împărtășit-o cu Hristos.
Nu am mai văzut pe cineva mai fericit, tremura toată când l-a luat pe Dumnezeu. Mulțumim Doamne și Sfinte Ioan, chirurgul lui Dumnezeu.', a scris părintele Ioan Istrati, pe pagina sa de Facebook.