''Preotul tras de barbă pe holurile inchisorii. Acum trei ani, ne cheamă o doamnă foarte distinsă, pe mine și pe încă un preot, să facem Sf. Maslu tatălui ei. O casă cu mobilă de mahon, impecabilă, sculpturi vechi de lemn.
Bătrânul e la pat, sub o plapumă, o mână de om, se chinuie cu dureri mari. Urlă, plânge. Nu poate muri, părinte, zice fiica.
Începem Sf. Maslu, 7 rugăciuni de sfințire, 7 apostole, 7 Evanghelii, 7 rugăciuni mari. Omul geme de durere la fiecare ungere. Parcă îl arde untdelemnul sfințit. Terminăm după o oră, sfârșiți.
Doamna ne face câte o cafea, pe care ne-o servește dintr-un set islamic aurit. Întreb: doamnă, tatăl de când nu s-a spovedit? Păi, părinte, cred că niciodată. Știți, tata a fost director mare în securitate, șef de penitenciar, nu le-avea el cu de astea…
Cu de astea? Zic eu iritat. De astea nu poate muri și se chinuie cumplit. Dumnezeu și el stiu de ce nenorociri a fost părtaș în pușcărie. Îl spovedesc. Omul e vădit jenat, icnește de durere, poate încă vorbi. Se bâlbâie. Într-un sfârșit, începe.
În anii 60, când era director de închisoare, l-a bătut până la leșin pe un preot bătrân și l-a tras de barbă pe culoarele închisorii. De ce? întreb eu. Pentru că făcea slujbe în celulă si toți deținuții ascultau în genunchi.
Mă cutremur. Rugați-vă să nu muriți. Să suferiți aici oricâtă durere, decât să vă duceți în fundul iadului. Omul prinde a plânge amar. Îmi pare rău, părinte. Să plângeți mereu, câte fire de păr avea în barbă părintele ăla, atâtea lacrimi să vărsați.
Torționarul îmi sărută mâna și mi-o umple de lacrimi. În acest gest, văd marea răsplată a lui Dumnezeu pentru preotul bătut, zdrobit, târăt de barbă ca o cârpă pe holurile stabilimentului drăcesc. Simt o picătură din durerea lui.
Nu m-a mai sunat doamna. După o săptămână, mă sună că a murit bătrânul, ținând în mână o cruce de lemn. Cât de infinită e răbdarea lui Dumnezeu. Dumnezeu să-l ierte.'', a relatat părintele Ioan Istrati, pe pagina sa de Facebook, acum câțiva ani, dar întâmplarea poate fi mereu actuală.
Nota redacției: Oare, câți dintre torționari au apucat să se căiască pentru atrocitățile făcute în temnițele comuniste?! Infinită este răbdarea lui Dumnezeu...
Foto Facebook Ioan Istrati
'Orice aș scrie, și Dumnezeu mi-e martor că am câte ceva scris, dacă e pe vreun site sau pagină altele decât a mea, se găsește obligatoriu câte un “om” (mi-e greu să-l numesc așa), care mă trimite la muncă.
E oligofrenia stalinistă care împărțea poporul înrobit în “oameni ai muncii” și “oameni inutili”. Erau excluși din normalitatea lor demonică și imbecilă artiștii, profesorii, preoții, muzicienii, creatorii de frumos.
Acest blestem al sub-umanității stahanoviste s-a transmis și la noi. Mereu noi, preoții, suntem trimiși “la muncă”. Fraților, muncim din greu.
Mergem la zeci de case pentru a împărtăși oameni bolnavi, slujim ore întregi lui Dumnezeu, ajutăm nevoiași, pomenim sute de pomelnice.
Facem Botezuri, Liturghii, cununii, scoatem draci prin rugăciune, blagoslovim muribunzi, oficiem înmormântări
Curățim mizeria din suflete prin Spovedanie, ascultăm zeci de oameni cu durerile lor. Zi lumină. Un ocean de lacrimi și de durere.
Mereu. Suntem la muncă. Pentru că oamenii au nevoie de noi. Dacă n-ar mai avea, tot am sluji lui Dumnezeu.
Toți oamenii rătăciți, și bolnavi la suflet și la minte, pentru care munca înseamnă doar căratul sacului cu ciment, vor plânge cu amar și vor cere pe patul de moarte un trântor de ăsta inutil societății neo-sovietice, pentru a le ierta păcatele.
În terapie intensivă, în avionul în picaj, pe masa de operație și înaintea morții nu mai există atei de ăștia. Toți deodată strigă în disperare la Dumnezeul ăla pe care L-au răstignit toată viața lor de nimic.
Să dea Dumnezeu să se găsească vreun inutil cu barbă, care să le citească înaintea iadului. Da’ mulți nu găsesc. Păcat.' - text scris de părintele Ioan Istrati, pe pagina sa de Facebook.