Spre sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui următor, provincia romană Galia se prăbuşea sub incursiunile tot mai dese şi mai puternice ale triburilor germane din dreapta Rinului. Dintre aceste triburi, cei mai puternici erau francii, care încet-încet şi-au întins stăpânirea asupra întregii Galii, ajungând să-şi dea numele lor ţării care a luat naştere mai târziu acolo, Franţa. Dacă francii erau păgâni, nu toţi germanicii erau astfel: o parte dintre ei, ca de pildă goţii şi vandalii, primiseră credinţa creştină, însă din ură faţă de Roma ortodoxă îmbrăţişaseră o formă eretică de credinţă, cea ariană. Astfel, în acele vremuri tulburi, care au marcat profund istoria Europei, credinţa ortodoxă era ameninţată în însăşi existenţa ei în Apus.

Oameni sfinţi, luminaţi de Dumnezeu, au înţeles că nu exista alt mod de supravieţuire a Ortodoxiei decât cucerirea cuceritorilor: nu prin arme pământeşti, desigur, nu prin foc şi sabie, ci prin arme spirituale, duhovniceşti. Încreştinarea francilor avea să se producă, în cele din urmă, la sfârşitul secolului al V-lea, în anul 496, prin botezul regelui franc Clovis, sub înrâurirea şi rugăciunile soţiei sale creştine, Sfânta Clotilda. Acest moment esenţial a însemnat pentru istoria Franţei ceea ce a însemnat botezul regelui Vladimir – tot sub înrâurirea unei femei sfinte, bunica lui, Olga – pentru istoria Rusiei şi a popoarelor slave. Convertirea lui Clovis la credinţa ortodoxă avea să schimbe la faţă nu doar Franţa, ci şi întreg Apusul Europei, prin convertirea ulterioară a tuturor popoarelor germanice şi nu numai.

Ne vom opri în cele ce urmează asupra celui prin care s-a făcut botezul regelui Clovis, şi anume Sfântul Remigiu (sau Remi, Remy), episcop de Rheims, pe care Biserica Ortodoxă l-a sărbătorit pe 1 octombrie.

Sfântul s-a născut în anul 433, în apropiere de oraşul Laon din nordul Galiei, într-o familie aristocrată galo-romană. Tatăl său, pe nume Emilius, era conte de Laon, în timp ce mama sa, Celina, era fiica episcopului de Soissons (pe atunci şi episcopii se puteau căsători). De mic copil, Remigiu s-a dedicat studiului, atât celui bisericesc, cât şi celui profan, înaintând foarte repede. Avea însă o mare dragoste de Dumnezeu, şi de aceea, încă adolescent fiind, şi-a părăsit casa părintească, retrăgându-se în singurătate, într-o chilie din apropierea oraşului Rheims (tot în nordul Galiei). Deşi tânărul pustnic voia să ducă o viaţă liniştită, când oraşul a rămas fără episcop, preoţii şi credincioşii s-au gândit la el. Devenise cunoscut nu doar pentru neamul său mare, ci mai ales, pentru înţelepciunea şi sfinţenia lui. Astfel, la vârsta de numai 22 de ani, Remigiu a fost hirotonit episcop de Rheims. Avea să-şi păstorească turma nu mai puţin de 74 de ani!

Aceşti ani s-au dovedit plini de împliniri, dar şi de greutăţi şi necazuri. Cu trecerea timpului, faima şi autoritatea episcopului au crescut tot mai mult în întreg nordul Galiei. Sfântul îşi străbătea neobosit eparhia, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, întorcând pe mulţi la credinţă, atât păgâni cât şi arieni, şi îngrijind de cei bolnavi şi suferinzi. Oamenii nenorociţi nu lipseau în acele vremuri de război şi cruzime. I se dusese vestea de om sfânt, mai ales că prin mâinile lui se săvârşeau şi destule vindecări şi minuni. Odată, de pildă, ajungând într-un oraş cuprins de flăcări, şi-a făcut semnul crucii, s-a aruncat în foc, iar acesta s-a stins de îndată. Însă nu atât prin aceste minuni îi întorcea pe oameni la credinţă, cât prin dragostea şi bunătatea sa. Era atât de blând, încât păsările veneau la masa lui şi mâncau împreună cu el, iar sfântul le primea cu bucurie.

Pentru aceste motive, cu toţii, chiar şi păgânii, îl respectau şi îi purtau o oarecare teamă. La fel s-a întâmplat şi cu tânărul războinic Clovis, care în anul 482 a ajuns conducător al triburilor france. Deşi el însuşi păgân, Clovis avea o admiraţie pentru Remigiu, sporită şi de faptul că soţia sa, tânăra prinţesă Clotilda, era creştină. La îndemnul lui Remigiu, Clotilda avea să lupte cu stăruinţă pentru încreştinarea soţului său, prin sfaturi şi rugăciuni, însă acestea au rămas mult timp neroditoare. Toată această situaţie s-a schimbat când, într-o luptă împotriva tribului rival al alemanilor, Clovis a ajuns încercuit, în primejdie de a-şi pierde viaţa. Nevăzând altă scăpare, a strigat: „Dumnezeul Clotildei şi al lui Remigiu, ajută-mă!”.

Şi într-adevăr, sorţii s-au schimbat, iar Clovis a câştigat o victorie răsunătoare. Însuflat de această minune, domnitorul l-a rugat pe episcop să-i descopere tainele credinţei şi să-l pregătească de botez. Şi astfel, în ziua de 24 decembrie a anului 496, Clovis şi-a adunat căpeteniile în catedrala din Rheims, unde, împreună cu două surori ale lui şi 3000 de ostaşi, a fost botezat de către Remigiu şi uns rege al francilor. La botez s-au petrecut mai multe minuni, care au întărit credinţa celor de faţă. Astfel a avut loc actul de naştere al Franţei, ca neam şi ţară creştină.

După încreştinarea sa, Clovis a sprijinit cu multă râvnă lucrarea de răspândire a credinţei în regatul său. I-a dăruit lui Remigiu daruri bogate şi pământuri în toată ţara, pe care episcopul a putut ridica numeroase biserici. Pentru a însufleţi lucrarea misionară, Remigiu a întemeiat episcopii în întreg nordul Galiei, la Tournai, la Cambrai, la Arras (unde l-a pus episcop pe Sfântul Vedast), la Noyon (unde l-a hirotonit pe Sfântul Medard) şi în alte locuri. Sfântul bărbat a fost şi un mare apărător al credinţei. Într-un sinod pe care l-a ţinut la Rheims, în anul 517, a reuşit să aducă un episcop arian la Ortodoxie.

Şi astfel, la adânci bătrâneţi, după ce-şi cârmuise atâta timp turma ca un adevărat păstor al lui Hristos, Remigiu a plecat în veşnicie la vârsta de 96 de ani, după ce în aceeaşi zi slujise, pentru ultima dată, Sfânta Liturghie. Moaştele lui odihnesc până azi în biserica Mănăstirii Saint-Remi din Rheims, binecuvântând pământul Franţei.