Vezi și ---- Fapt mai puțin știut despre IPS Teodosie, dar esențial! Pr. Ioan Istrati: Cum e să...
IPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, a subliniat, în cadrul unei predici rostite în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța, importanța unui fapt fără de care viața noastră duhovnicească este incompletă.
IPS Teodosie a spus că este condiție este esențială a vieții duhovnicești să facem un anumit lucru în legătură cu semenii noștri.
„Fără iertarea semenilor noștri, nicio faptă bună nu are valoare, nu este primită de Dumnezeu”, a spus ierarhul tomitan, explicând că omul este adesea împiedicat să ierte de amintirea nedreptăților și a suferințelor, dar Sfânta Evanghelie cere depășirea acestor stări prin credință și dragoste.
Iată, mai jos, predica rostită de IPS Teodosie: ”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Preacuvioși, preacucernici părinți, iubiți credincioși,
Suntem în a treia seară a Canonului Sfântului Andrei, Episcopul Cretei. Și iată, și în această seară, Canonul ne înfățișează chipuri de oameni păcătoși, dar și de oameni virtuoși.
Sigur, amintește iarăși de Cain, de Abel, de Avraam, de Ham, care a batjocorit pe tatăl său. Și toate aceste cuvinte ale Canonului vin să ne trezească nouă conștiința că noi trebuie să gândim la cele de sus și nu la cele de jos. Să ne îmbogățim, să ne întărim sufletul în credință, căci credința care se transformă și în fapte, aceea este cea care ne îndreptățește să devenim și fii ai cerului și ai veșniciei celei pline de lumină.
Și Sfânta Evanghelie din seara aceasta vine să ne trezească. Iarăși ne vorbește de iertarea semenilor noștri, de credință și de dragoste. Fără iertarea semenilor noștri, nicio faptă bună nu are valoare, nu este primită de Dumnezeu.
De aceea nu este ușor pentru om să ierte, că satana mereu îl îndeamnă să nu ierte, să-și aducă aminte de toate supărările sau nedreptățile pe care le-au făcut rudele, vecinii sau cei cu care au avut legături de diferite feluri.
Dar iată cât de limpede ne spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie din seara aceasta: „Să aveți credință în Dumnezeu, că cel ce va avea credință va zice muntelui: „Ridică-te și te aruncă în mare”. Și dacă nu se va îndoi în inima lui, ceea ce va spune se va și face”.
Au fost atâtea momente în viețile sfinților când un părinte voia să-l lămurească și să-l încredințeze pe un ucenic. Și a zis: „Frate, dacă vei avea credință, aici unde stăm noi, în munte, muntele se va mișca”.
Și, zicând aceste cuvinte, a început muntele să se miște. Și a zis părintele: „Stai, munte, că nu ți-am poruncit să te miști”. Iar fratele, când a văzut această mișcare, cu adevărat a fost copleșit și a zis: „Părinte, de nu eram martor la această mișcare a muntelui, n-aș fi crezut că poate fi așa ceva”.
Ne îndeamnă totuși ca, atunci când ne rugăm, să credem că ceea ce cerem vom primi și vom avea. Cine cere cu credință primește. Cine cere cu îndoială în credință nu primește. De aceea vorbește și de credință, și de dragoste. „Trebuie să iubiți pe semenii voștri”, ne spune Mântuitorul. Cine nu iubește pe semenul lui nu iubește nici pe Dumnezeu.
Și iată, credința care se dovedește dreaptă prin faptele ei, aceasta este cea care ne mântuiește: credința cu iertarea, cu dragostea, cu nădejdea și cu răsplătirea răului cu bine. Nu avem niciodată motivație să facem rău sau să ne răzbunăm, că aceste răzbunări nu sunt ale noastre. Dumnezeu este Cel care răzbună, cum spune Scriptura.
De aceea să luăm aminte la faptele noastre pe care le facem, să le facem pe toate cu mintea și cu inima la cer, pentru că acolo este locul nostru. Dacă facem numai cele pământești și uităm de rudenia sufletului nostru, că este din cer, nesocotind sufletul nostru și ne gândim numai la rudenia de pe pământ a trupului nostru, că este făcut din pământ, iar dacă cinstim trupul mai mult decât sufletul, suntem în total dezechilibru, pentru că sufletul trebuie să fie conducătorul trupului, iar viața de sus este o viață spirituală.
Pentru că, la sfârșitul veacurilor, trupurile noastre nu vor mai avea greutate, nu vor mai fi flămânde și însetate, nu vor mai suferi de frig sau de căldură.
De aceea ne îndeamnă și Canonul, și Sfântul Ioan Gură de Aur, insistând atât de mult: „Luați aminte, mintea și inima voastră să nu mai rămână pe pământ decât în treacăt, pentru cele de trebuință vieții, și să nu vă înfruptați cu mai mult decât aveți nevoie”.
„Tot ce vă prisosește nu este al vostru”, ne spune și Sfântul Vasile cel Mare, „ci este al celor ce nu au”. De aceea, iată, milostenia iarăși este pusă la loc de cinste, că este cea mai fidelă fiică a iubirii de Dumnezeu. Și de aceea milostenia, la judecată, are o atât de mare valoare, că prin milostenie putem să fim miluiți: dacă noi am avut milă, și Dumnezeu are milă de noi.
Trebuie neîncetat ca mintea noastră să nu rătăcească, să nu fie departe de cer nicio clipă, că de acolo este mintea noastră, că chipul nostru spiritual din noi - chipul lui Dumnezeu - este referitor la suflet.
Sufletul are cele trei puteri după cele trei Persoane dumnezeiești, iar trupul se face părtaș la bucuriile sufletului, pentru că este vasul sufletului.
Și vasul sufletului, care este trupul nostru, trebuie să-l ținem mereu curat, că dacă vasul sufletului nostru, trupul nostru, va fi îmbuibat, va fi desfrânat, va fi bețiv, am pierdut nu numai trupul, ci și sufletul, care trebuie să conducă întotdeauna trupul și să oprească cele ale trupului, ca nu cumva noi să ne dedăm la patimile trupești de care vorbește Canonul din această seară.
Patimile cele trupești sunt desfătări trecătoare care duc la osândă, care îngreunează trupul și îl coboară, iar trupul, împreună cu sufletul, la iad.
De aceea să luăm aminte ca faptele dreptății noastre să fie întotdeauna conștiente, să avem conștiința trează și mintea ageră și întotdeauna să ținem minte binele, să uităm răul, să fugim de rău;
Dacă ținem minte răul, el mereu ne va ațâța să-l împlinim. De aceea trebuie să uităm tot răul pe care ni-l face cineva, că, uitând acest rău, rămânem cu binele, iar binele nu are limită niciodată.
Sunt și oameni care îndrăznesc să spună: „Am făcut atâta bine și ce am primit?”. Nu ai făcut bine pentru altul — chiar dacă ai făcut altuia bine, tot pentru tine l-ai făcut, că binele pe care îl faci te apropie și te unește cu Dumnezeu. Și de la bine să nu ne oprim niciodată, să nu credem vreodată că am făcut prea mult bine.
Aceasta este o înșelăciune: nu există prea mult bine, prea mult rău există, pentru că în rău ne îmbogățim ușor, răul făcându-se în cădere, iar cine începe să cadă și nu se ridică va cădea mereu până în cele mai de jos locuri ale iadului.
De aceea, iată, Canonul este trezitor spre o căință adevărată și să adâncim smerenia noastră, să cercetăm cele dinlăuntrul nostru, să nu vedem la ceilalți păcatele, ci să ni le vedem pe ale noastre.
Dacă putem să îndreptăm pe cineva cu sfială și cu dragoste frățească, să o facem, că dacă întoarcem pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, cu dragoste și în smerenie, ni se iartă și nouă păcatele, cum spune Apostolul: „Cine întoarce pe un rătăcit își va mântui sufletul din moarte și va acoperi mulțime de păcate”.
De aceea, iată, fiecare parte a Canonului ne aduce înțelepciune și îl dă la întărirea credinței, la înțelepțirea noastră spirituală, la aducere de roade.
Și Evanghelia încheie atât de frumos cuvintele sale: „Căutați și veți afla, cereți și vi se va da, bateți și vi se va deschide”. Că tot cel ce cere ia, cel ce caută află și celui ce bate i se va deschide.
Aceasta trebuie să facem necontenit: la ușa sufletului nostru să batem mereu, să ne deschidem sufletul, să se îndrepte către Dumnezeu, că și Dumnezeu vine să bată la ușa sufletului nostru și ne făgăduiește să facă locaș în noi Dumnezeu, să fim purtători de Dumnezeu.
Mereu trebuie să fim purtători ai harului lui Dumnezeu, că fără El nu ne putem mântui. De aceea să ne îndemnăm la mai mult bine, la mai multă credință, la iertare deplină, la smerenie, la dragoste și la toată facerea de bine, ca să avem de la Dumnezeu răsplată, iar răsplata noastră să fie în ceruri, să fie viața veșnică, la care să gândim mereu, și la judecata cea din urmă, pentru că, gândind mereu la judecata cea din urmă, vom fi înțelepți, rugători și treji în conștiința noastră necontenită.
Ajută-ne, Doamne, să gândim la Tine, la împărăția pe care ai pregătit-o, să fim mereu în rugăciune, în smerenie, în dragoste, în căință și iertarea noastră să fie deplină față de semenii noștri, iar noi să rămânem robii Tăi, Dumnezeule, și frați cu toți cei ce ne iubesc și cu cei ce nu ne iubesc, și să găsim calea care duce spre Tine, Dumnezeule, să fim toți fii ai Împărăției Tale în vecii vecilor. Amin.” - predică transcrisă de AdevărulBisericii.ro.
