În predica rostită la Duminica a douăzecișiuna după Rusalii din anul 2002, găsiți la finalul articolului și video/audio, vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania spunea că pământul în care cade sămânța sădită de Dumnezeu este sufletul omului.
Mai mult, omul poartă răspunderea de a-și „grădinări sufletul” de așa natură încât să-l facă asemenea pământului bun, care primește cuvântului lui Dumnezeu și-l face roditor.
„Iubiți credincioși, în parabola care s-a citit astăzi în biserică, Dumnezeu se aseamănă plugarului care a ieșit la câmp să-și semene sămânța.
Și ni se spune că o parte din sămânță a căzut în drum, sau pe marginea drumului, și oamenii au călcat-o în picioare, păsările cerului au venit și au mâncat-o, așa încât nici măcar n-a apucat să răsară, pentru că a pierit. Iar altă parte a căzut pe pământ pietros.
Și, pentru că nu avea pământ suficient, a făcut repede rădăcină, dar rădăcina nu s-a adâncit și, când a venit soarele în amiază, neavând umezeală, adică rădăcină adânc înfiptă în pământ, s-a uscat.
Iar alta a căzut între spini. Și, dacă au crescut spinii, au înnăbușit-o. Iar altă parte a căzut pe pământ bun și, crescând, a făcut roadă însutită.
Iată, iubiții mei, știți că o parabolă este o povestioară cu o întâmplare împrumutată din viața de zi cu zi a omului, să fie foarte accesibilă celui care o ascultă sau o citește. Este, însă, o povestioară, o istorioară cu tâlc ascuns. De aceea, ucenicii, după ce au ascultat această parabolă, L-au întrebat pe Iisus: „Bine, bine, dar ce-ai vrut să spui cu asta?”
Este singura parabolă pe care a tâlcuit-o Însuși Domnul Iisus Hristos, în felul următor: cei care au primit semințele de pe drum sau de lângă drum sunt cei care aud cuvântul lui Dumnezeu și îl primesc, dar vin ispitele și vine diavolul și le răpește semințele.
A doua categorie este aceea a căror inimă este împietrită – primesc la început cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu, dar acesta nu prinde rădăcină în ei și acesta se usucă și nu face roade.
A treia categorie sunt acei oameni care primesc cuvântul lui Dumnezeu, dar se împovărează prea mult cu plăcerile și cu grijile și cu desfătările lumești și uită de el, iar acesta nu rodește.
Și, în sfârșit, a patra categorie sunt acei oameni care primesc cu inimă curată și cu suflet bun și cu minte luminată cuvântul lui Dumnezeu și acesta dă roade întru ei și face rod însutit.
Iubiții mei, [...] plugarul care seamănă este Dumnezeu. Dar noi știm, după toate regulile agriculturii, după toate rânduielile plugăriei, că plugarul, înainte de a semăna, își pregătește ogorul; încă de toamna, și-l întoarce, bagă plugul în el, pentru ca resturile de vegetație rămase pe el să putrezească și să devină gunoi, să devină hrană pentru vegetație.
După aceea, primăvara, merge și vede dacă au rămas ceva uscături și le arde. Dacă sunt pietre, le dă la o parte. Dacă sunt ciulini, îi stârpește.
Dacă ogorul este prea bolovănos și pământul prea tare, atunci pune grapa în el sau, mai nou, discurile, sau, mai primitiv, cu parul sparge bolovanii și-i mărunțește pentru ca sămânța să cadă în pământ bun.
Și atunci prima întrebare: ce fel de gospodar este Dumnezeu dacă nu știe să-și pregătească ogorul și seamănă, se pare, la întâmplare și semințele cuvântului Său cad așa, în niște oameni într-un fel, în alți oameni în alt fel?!
Și, în felul acesta, am fi dispuși să-L învinuim pe Dumnezeu că nu știe plugărie, ceea ce este imposibil de admis, pentru că Dumnezeu, fiind Ființa perfectă, știe tot. Și îndată ce El a creat ogorul și de îndată ce El a creat și sămânța, înseamnă că El știe și cum trebuie s-o semene și ce trebuie să aștepte de la sămânța care a căzut în pământ.
Sămânța în sine este un miracol, iubiții mei. [...] Mai cu seamă dacă ne aducem aminte din Cartea Facerii: atunci când Dumnezeu a creat lumea, a poruncit ca din pământ să răsară verdeață, iarbă și pomi cu semințele lor, după fel.
Adică nu a creat întâi sămânța pe care a aruncat-o pe pământul reavăn pentru ca din ea să crească iarba și vegetația întreagă, inclusiv pomii roditori, ci a creat pomul întreg, ca ființă desăvârșită, dar care avea în el sămânța, adică avea germenele din care să răsară un alt pom asemenea lui [...].
Ei bine, totul a fost cu o anumită rânduială creat de Dumnezeu, cu o anumită logică, cu o anumită raționalitate. Și iată de aceea ne izbim noi [...] de această întrebare: Dumnezeu de ce nu Și-a pregătit ogorul și a lăsat sămânța să crească la întâmplare?!
Iubiții mei, răspunsul este unul singur și este aproape ca nodul gordian: transformăm parabola din simbol în realitate și atunci ne vom da seama că pământul care primește sămânța este o ființă rațională, adică omul, o ființă asemenea lui Dumnezeu.
Totul depinde de starea de pregătire a omului, a sufletului său și a minții sale în clipa când primește cuvântul lui Dumnezeu, adică cuvântul Evangheliei.
Ființa omului e schimbătoare. De aceea, [...] Sf. Ap. Pavel face o deosebire netă între omul psihic și omul duhovnicesc.
Omul psihic este omul afectelor, al sentimentelor, dar sentimentele sunt foarte schimbătoare. [...]
Dar Sf. Ap. Pavel îi recomandă omului să nu fie psihic, adică robul afectelor, ci să fie duhovnicesc, adică robul duhului – duhul este partea superioară a sufletului, cea care este în stare să se pună în legătură cu Duhul Sfânt.
Omul duhovnicesc este omul statornic Omul duhovnicesc este omul statornic, cel care și-a rânduit bine viața și cel care nu-și ia sufletul în deșert și nu se jură cu vicleșug aproapelui său.
Dragii mei, Dumnezeu este Plugarul Care seamănă, Care-Și seamănă cuvântul, dar îl seamănă pe ființe vii. Iar ființa vie este omul, care este obligat să coopereze cu Dumnezeu.
Omul care primește cuvântul lui Dumnezeu este în același timp pământ care primește și gospodar care pregătește pământul. Omul, ca ființă rațională, este înzestrat de Dumnezeu cu capacitatea, dar și cu obligația, de a-și pregăti singur ogorul sufletului său pentru primirea cuvântului lui Dumnezeu.
Aceasta este măreția omului, dar, în mare parte, și drama lui. Dumnezeu i-a încredințat această capacitate. De ce? Pentru că l-a înzestrat cu libertate. Libertatea este bunul cel mai de preț al omului. Libertatea, însă, și-o folosește cum vrea, că de-aceea este libertate.
Dumnezeu, când l-a creat pe Adam, primul om, nu a vrut să creeze un sclav care să asculte orbește de Stăpânul său, ci a creat o ființă liberă, căreia i-a poruncit să asculte de Creatorul său, dar dăruindu-l, în același timp, și cu capacitatea de a nu asculta dacă vrea să nu asculte.
Numai că omul, în virtutea libertății sale, își asumă și răspunderea, și consecințele. Un om liber este neapărat o ființă responsabilă, iar responsabilitatea înseamnă asumarea efectelor acestei responsabilități. [...]
Iată de ce, iubiții mei, așa trebuie să ne gândim la această parabolă. Cu alte cuvinte, sămânța cade în ființa omului, dar depinde în ce moment al vieții lui sau depinde pe ce anume ins cade această sămânță a lui Dumnezeu, care este una și aceeași:
Sămânță bună, roditoare, curată, trecută prin trior, fără neghină. Dar dacă sufletul omului are în el neghină și spini, atunci ce se întâmplă cu cuvântul lui Dumnezeu, cu sămânța?
Că spinii întotdeauna sunt mai puternici decât grâul, buruienile sunt mai năvalnice decât holda cultivată, au rădăcinile mai adânci, rezistă la secetă așa cum nu rezistă grâul. Răul este întotdeauna agresiv și este mai înrădăcinat și mai stăruitor, mai vrăjmaș, întotdeauna dispus să te sufoce.
Așa se întâmplă, deci, cu acel om care, în clipa în care primește Evanghelia, nu are sufletul curățit de buruieni, de spini, de pălămidă și de toate aceste hoarde ale câmpului care se înrădăcinează în pământ și nu lasă grâul cel bun să crească.
Există oameni asemenea drumului sau a potecii de lângă drum. În unele variante ni se spune „a căzut în marginea drumului”.
Ei bine, dacă a căzut cumva sămânța pe drum, firește, trecătorii o calcă în picioare, nu rezistă, n-are cum. Drumul și-așa este bătătorit, nu este bun, nu este arat. Iar poteca de la marginea drumului... pe poteca acesta ni se spune că vin și păsările s-o mănânce, adică diavolul.
Ce se întâmplă în sensul acesta, iubiții mei? Din această categorie fac parte mai mult oamenii raționali și foarte raționali, oamenii cu un anumit grad de cultură, dar insuficient. Există o categorie de creștini care cred, și cred cu sinceritate, și cred cu putere și se roagă. Dar nu au și motivația credinței lor.
Crede, dar nu știe de ce crede. [...] Iată de ce, iubiții mei, un intelectual insuficient pregătit din punct de vedere al credinței sale, este o pradă ușoară pentru cel care vine și îi șoptete la ureche: „Tu crezi, dar dacă nu este așa cum crezi?” Și îi pune îndoiala, iar îndoiala îl duce la necredință. [...]
Există și oameni cu inima împietrită; nu-i pasă, pur și simplu, de cuvântul lui Dumnezeu. Este indiferent religios. Nici crede, nici nu crede.
Este omul nesimțitor, pentru că fiorul religios este un dat ontologic, adică ființial, al omului; trebuie să existe în el. Acel om nici măcar nu s-a descoperit pe sine însuși, să știe, totuși, că are o sensibilitate religioasă. [...]
Omul acesta este foarte greu de adus la viață, pentru că, dacă inima i se împietrește în necredință, sau chiar într-un fel de ateism zis științific, sau justificat, demonstrat, este foarte greu de recuperat.
Cât despre celălalt ogor, care deja are sămânță de spini sau spini crescuți în el, sămânța lui Dumnezeu va fi o pradă foarte ușoară pentru aceste buruieni perene de care v-am amintit mai înainte.
Și, în sfârșit, omul care are sufletul asemenea unui ogor bine grădinărit și pregătit ca să primească sămânța dătătoare de viață a lui Dumnezeu.
Acela este creștinul care-și gospodărește singur sufletul, care și-l pregătește, pentru că, prin aceasta, el este asemenea lui Dumnezeu, adică este el însuși nu numai un pământ care primește, ci și semănătorul care dăruie.
Și, asemănându-se lui Dumnezeu, devine colaborator al lui Dumnezeu, iar această colaborare permanentă dintre om și Dumnezeu se numește în limbajul teologic , adică împreună-lucrare.
Dumnezeu te are pe tine, creștine, colaborator al Lui. Este o mare cinste care ți se face. Nu neglija, nu-i da cu piciorul, n-o da la spate. Păstrează această cinste și fii ajutorul lui Dumnezeu.
Ogorăște-ți sufletul, pregătește-l. Cum? Cercetându-ți cugetul, însumându-ți dreapta socotință sau spiritul de discernământ. Să știi singur, încă de tânăr, să faci distincție între ceea ce e bine și ceea ce e rău, între lumină și întuneric, între binefacere și rea-facere. [...]
Ei bine, dacă nu te ajută suficient (discernământul, n.r.) [...], ai o cale extraordinară pe care ți-a pus-o la îndemână Iisus Hristos și Evanghelia Sa:
Sfânta Taină a Pocăinței, a Spovedaniei. Duhovnicul nu este altceva decât un medic al sufletului. [...] Simți că nu-ți e bine, nu-ți dai seama ce ai, nu-ți cunoști „diagnosticul”, du-te la un duhovnic și spune-i lui. [...]
Ești obligat să-ți grădinărești propriul suflet. Și dacă nu te pricepi îndeajuns la acest fel de grădinărit, cere ajutorul unuia mai bătrân și mai înțelept decât tine, iar acesta este duhovnicul. [...]
Așa se face, iubiții mei, că, dacă-ți grădinărești sufletul, atunci nu vei fi asemenea ogorului de lângă drum și nici asemenea pământului pietros, și nici asemenea pământului deja năpădit de spini, ci vei fi asemenea pământului bun, care primește cuvântului lui Dumnezeu.
Și dacă bobul de grâu, așa cum îl știm noi, este în sinea lui un miracol al existenței noastre [...], cu atât mai mult cuvântul lui Dumnezeu, sămânța aruncată în sufletul tău, care va lucra minuni, simțind tu că te transformi prin cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează în tine și care rodește însutit, nu numai pentru tine, dar și pentru cei dimprejurul tău. Și din hrana ta se vor hrăni membrii familiei tale, prietenii tăi și chiar dușmanii tăi.
În felul acesta, fără să știi, fără să-ți dai seama, din ucenic ai devenit apostol al lui Hristos și din simplu ogor care ai primit sămânța cuvântului lui Dumnezeu, ai devenit tu însuți semănător al acestui cuvânt”, a punctat vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania în predica rostită la Duminica a douăzecișiuna după Rusalii din anul 2002.
Audio