Ce le transmiteţi românilor de praznicul acesta mare al Învierii?
Părintele Justin Pârvu: Să aveţi parte de Învierea lui Hristos în inimile voastre! Să dea Dumnezeu ca Patimile Domnului şi suferinţele şi persecuţiile neamului nostru să ne dea tăria să înfruntăm necazurile acestor vremuri, ca să putem rămâne aşa cum ne-am născut în Tradiţia noastră ortodoxă şi să nu ne rătăcească nimeni cu învăţături străine de duhul evanghelic.
Să ne învrednicească Domnul de bucuria aceasta a mărturisirii, aşa cum au mărturisit Piteştiul, Gherla, Aiudul, toţi martirii neamului nostru. Vedeţi totuşi, pe noi, în închisoare, comunismul ne-a învăţat smerenia, să fim creştini, să ne dăruim. Ne-a învăţat smerenia, şcoala cea mai înaltă.
Astfel de vremuri grele or să ne aducă smerenia, care este învierea noastră sufletească. Prin mândria satanică a comuniştilor, noi de fapt am câştigat daruri duhovniceşti de la Hristos. Aşa să aveţi şi voi parte de Învierea lui Hristos în inimile voastre. - Interviu realizat de monahia Fotini, 24 martie, 2010.
Ascultați un cuvânt al părintelui Justin Pârvu în care acesta ne povestește întâmplări ieșite din comun legate de sărbătoarea Învierii în închisorile în care acesta a fost.
Religia nu este un limbaj cultural. Religia creștină este un limbaj divin. Este un limbaj care stăpânește și este izvorul tuturor culturilor. Nu se poate vorbi, să pui pe Mântuitorul Iisus Hristos, în rândul marilor înțelepți.
Cu Buddha, să-L pui cu… știu eu, cu Mahomed, cu oricare religie în lumea aceasta. Ci religia sau creștinismul nostru este de origine divină, dumnezeiască, care ne-a dovedit această săptămână luminată toate popoarele acestea care sunt așa la loc cu religiile noastre.
Toate religiile asiatice, nu au o origine divină. Ele sunt o concepție filosofică; buddhismul – o concepție filosofică. Mahomedanismul – o compilație de mozaism, din creștinism și ceva din concepția lor oarecum mahomedană.
Dar religia noastră, spre deosebire de toate celelalte religii – nu-și pot explica fenomenul mare al Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Nici una dintre religii nu se poate manifesta, nu se pot mândri…smerenia noastră.
Din cei 88 de ani pe care i-aveți, 16 i-ați petrecut în închisoare.
Mă, au fost anii cei mai frumoși, că dacă nu erau acești ani eu nu mai eram ce sunt acum. Asta trebuie să știți. Că omul în libertate nu știe să-și realizeze viața. Omul este foarte nesigur și influențabil de toți agenții din jurul lui. Dar când este pus obligatoriu să-și formeze caracterul, să urmeze o poziție și o linie așa de conduită, apoi este sfânta suferință.
Creștinismul ortodox n-ar fi fost creștinism ortodox dacă n-ar fi trecut prin cei 200 de ani de persecuții. Dacă n-ar fi trecut prin tot Evul Mediu și până în zilele noastre. Pentru că creștinismul întotdeauna a trebuit să sângereze dintr-un loc în altul.
Și până acum, creștinismul sângerează și-și duce existența lui de la o generație la alta. Căci sângele martirilor este sămânța creștinilor. Și-n viața care-am dus în acești ani, a fost poate, cea mai fertilă și mai frumoasă, pentru că am trecut de la moarte la viață și de la viață la moarte, în toți acești 16 ani.
Și aici a fost toată evoluția, care este strict benefică a omului care se formează pentru viață.
Și ați trăit cel mai frumos Paști.
Cel mai frumos Paști!
În mina de la Baia Sprie.
Am făcut liturghie, poate nu le-am făcut – să nu le fac acum. Poate și de aceea m-a pedepsit Dumnezeu astăzi de am picat la pat înainte de Paști și mi-am stâlcit rotula genunchiului. Poate că cine știe ce-am făcut… Dar a fost frumoasă, pentru că o liturghie de-acolo făcută sub ochii milițianului de la ușă nu-i ușor. Dacă te prindea cu o rugăciune în maniera asta era foc!
Spunea părintele Calciu cum a săvârșit el liturghie în celulă. N-avea pâine, doar puțin vin și de servici, pe secție – cel mai oribil milițian! Încât nu se putea vorbi cu el. Punea în zile de sărbătoare pe oamenii ăștia în mod special să facă instrucția cu deținuții. Ei bine, părintele Calciu, bate în ușă. Și vine ăsta, deschide:
– Ce vrei, banditule?
– Domnule, n-am o bucată de pâine.
– Pâine?! Ce-i ora pâinii?
Bang ușa și iese. Dar nu trec zece minute și ăsta vine cu o bucată de pâine.
– Ia pâine de aicea, mă! Dar vezi, să te prind că grăiești!
– Cum domnule, să grăiesc? Dar sunteți acum autorul prezent în liturghia noastră, aici.
Și-a încheiat acolo o sfântă liturghie, o trăire cum nu s-a pomenit.
Cu tot soborul, cu toți preoții, cu toată liturghia, a fost să fie aici pe trupul unui bolnav, care după împărtășanie mai durat 6 ore și a trecut la Domnul. Iată că a fost o liturghie vie, pe trupul martirilor – cum știți prea bine, în sfânta, la sfințire se pune osemintele unor martiri.
Nu vorbesc, la Baia Sprie cât a fost de frumoasă, înșiruirea aceea de melodii a clopotelor după lungimea sfredelelor. De la perforare în blocuri de mină, când s-au adunat acolo 200 și vreo 50 de oameni să cânte Hristos a Înviat!
Și toți care ieșeam de aici cu cântecele astea, ăștia din afară au fost anunțați că deținuții fac slujbă în mină. Au intrat vreo 5 caralii neînarmați – ca de obicei, nu se intră printre deținuți arma cu arma și afară, ne așteptau, dragii mei, batalioane de miliție, de securitate când ieșeam cu strigăte, cu cântările acestea din Mină, de la 400 de m și se împânzea vocea noastră pe toată întinderea Baia Sprie și la Baia Mare, am intrat fiecare în colonie acolo, în barăcile unde ne adăposteam noi.
Nici nu ne-am mai făcut baie, am intrat direct în dormitoare, așa am stat două zile acolo. Și după două zile ne-adună în mijlocul curții:
– Bandiților, știți de ce v-am ținut așa? Pentru că nu v-au mai ieșit din cap prostiile. Acum mergeți și vă spălați, luați masa, și-n mină!
În Vinerea Mare ne dăduse o ciorbă de varză de toată bunătatea! Sărată și acră, încât am intrat cu 100 g de pâine în mină, 24h am muncit cu hrana aceasta, iar în ziua de Paști, cum vă spun, în Vinerea Mare, a dat cea mai mare masă, cea mai bogată: cărnărie și a rămas cu ea toți acolo, iar noi în post și-n rugăciune ne-am făcut datoria și le-am dat normă cuvenită la plumb și la galenă.
Noi vedem pe creștinul nostru în toate vremurile – și-au botezat, s-au cununat, s-au spovedit, s-au împărtășit sau au căutat o împăcare permanentă cu Dumnezeu. Deci cam asta este caracteristica neamului nostru românesc. Românul nostru și-a găsit refugiul în special în Biserică, pentru că Biserica este și școală și judecătorie, este și loc de închinare și toată nădejdea și bucuria și durerea lor.
De unde aveți putere pentru fiecare?
Dragul meu, puterea după fiecare vine de la nevoia fiecăruia în parte. Și-atunci, el, așa, prea multe lucruri nu-i spun eu nici nu-i citesc eu. Nu fac eu minuni, dar omul vine, în sfârșit și la o bătrânețe.
Dacă eu, mă duc, de pildă, la Sf. Munte sau ma duc la Ierusalim sau mă duc la mănăstire, spre exemplu la Rarău, mă duc ies de acolo, icoana făcătoare de minuni, Maica Domnului.
Mă duc la un bătrân ca Veniamin, părintele stareț, cu care mai sta de vorbă cu el. Îmi mai spune una, îi mai spun și eu alta și-n felul acesta am nevoie de această revenire sufletească de 2-3 ori pe an. Mai mă refugiez și eu, mai mă duc la Nechit, îl găsesc pe acolo pe părintele Zosima, cel tânăr, pe părintele Nectarie, mai găsesc pe unul și îmi completez și eu așa, dosarul de rezistență.
Aveți ce învăța și de la tineri?
De la tineri înveți câteodată mult mai mult decât de la bătrâni, că nu este bătrânețea multora, ci înțelepciunea. Sunt lucruri pe care eu aici, la anii ăștia întreb și eu :
– Ce părere ai despre cutare lucru?
– Eu am socotit că trebuie să fac așa și așa….
– E bine? Spune dragul meu.
– Da, e bine, dar uite că parcă ar fi și așa cum mă gândesc eu.
Și-ntr-adevăr o iau de bună, că harul lui Dumnezeu lucrează, nu omul. Un bătrân să știți că e totul în viața duhovnicească, e totul într-o mănăstire sau un preot în mijlocul credincioșilor. Având în vedere că omul acesta este ales, acolo și socotit de popor, să știi că harul lui Dumnezeu este acolo.
Dar poate greși și starețul, poate greși duhovnicul acesta, însă chiar dacă faci ascultare, față de greșeala lui, nu e nimic, dar tu trebuie să mergi în ascultarea față de el. Că nu el este răspunzător, ci este Duhul lui Dumnezeu, cât i s-a dat la un moment dat pentru creștinul care vine.
De aceea, în viața mănăstirilor și în viața creștinilor, există o absolută necesitate a ascultării. Chiar dacă spune:
– Aa, dar nu mă duc la părintele acela că am auzit că-i așa și așa și că l-am văzut eu că mai nu știu, pe la o veselie, pe la o cumetrie, că mai face un gest sau altul.
Nu! Nu în asta constă. Noi trebuie să știm că este omul pe care Dumnezeu l-a ales acolo și eu trebuie să-l ascult. Greșeala lui este ridicarea mea. Spun Sfinții Părinți: „Decât să mă ridic de pildă, pe părerile mele proprii, mai bine să merg mai pe jos cu părerile unui sfătuitor.”
Deci cam asta vorba despre echilibrul creștinilor cu duhovnicul. Și oamenii, sigur că se duc acolo:
-Mă, la Mănăstirea Petru Vodă, e un bătrân acolo!
Mai trage un articol pe la un ziar și lumea: „Oo, stai că mergem acolo!” Și-acolo ce-i? Uite stau în scaun aici ca un netrebnic și îmi vindec și eu oasele și păcatele mele. Ce-i spun, omu-i mulțumit așa, pentru că ortodoxul, prin excelență este ascultător!
El are un principiu, se vede în firea lui născut, din copilărie este crescut că îndată dacă stai de vorbă cu cineva vine și-ți spune:
– Mă simt rău, pustiit, n-am nici un spor, sunt însurat, am doi copii, soția m-a lăsat.
– Ai duhovnic? Ai un sfătuitor? Te mai spovedești și tu? Mai faci o împărtășanie? Mai ții de-o biserică?
– Apoi, din când în când și eu, părinte.
Și-atunci iată că aici e cheia și deznodământul vieții omului. Transcript realizat de ChilieAthonită.ro. Video
