Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Daniel, a transmis, miercuri, un mesaj de Sfintele Paşti, în care afirmă că Învierea Domnului este sărbătoarea iubirii smerite şi milostive a lui Hristos cel ce a învins ura, violenţa şi moartea, dăruind oamenilor viaţă veşnică.
"Învierea din morţi a Domnului Iisus Hristos cel Răstignit este adevărul central al Sfintei Evanghelii şi al credinţei creştine ortodoxe. De aceea, pe coperţile exterioare ale Sfintei Evanghelii se află imprimate icoana Răstignirii şi icoana Învierii lui Hristos.
Timp de 40 de zile, de la Paşti până la Înălţarea Domnului, se cântă în biserică Troparul Sfintelor Paşti şi se adresează salutul pascal 'Hristos a Înviat!' 'Adevărat a Înviat!'. Învierea Domnului este sărbătoarea iubirii smerite şi milostive a lui Hristos cel ce a învins ura, violenţa şi moartea, dăruind oamenilor viaţă veşnică. De aceea Sfintele Paşti sunt sărbătoarea iertării, a păcii şi a bucuriei", transmite PF Daniel.
Video
Nicolae Purcărea – Patimile şi Învierea Domnului în închisorile comuniste. Cum petreceaţi Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului în închisoare?
Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea Domnului erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială.
Nu aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii erau copleşitoare pentru noi. Ne transpuneau parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare.
În afară de post - îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent? -, exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mâncare mai bună. În Vinerea mare ne dădeau friptură, cum nu ne dădeau de altfel niciodată.
Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. Cum se petreceau atunci lucrurile în închisoare?
Trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba, mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare.
Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam.
Aveaţi voie să cântaţi „Hristos a Înviat”?
N-aveam voie! Dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cântam, pentru că nu ne puteau opri să cântăm.
Care-i cea mai frumoasă sărbătoare de Paşti pe care aţi petrecut-o în închisoare?
În general, ai putea să mă întrebi care a fost cea mai îngrozitoare. Trăiam bucuria, trăiam suferinţa, umilinţa Patimilor. Ştiam că e momentul Învierii, când auzeam clopotele.
Cea mai frumoasă înviere am petrecut-o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o slujbă de Înviere oficiată de o sută de preoţi, în toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea lagărului s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strâmt al lagărului. Îţi dădea aripi, te transfigura.
Vorbeaţi despre cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.
La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă şi a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.
Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?
În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.
Cine era capul acestor nelegiuiri?
Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare; unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din aceştia.
Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni, care nu pot fi numite decât satanice?
Eu zic că, mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.
Vă mai puteaţi ruga?
Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.
Acesta era scopul reeducării.
Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.
Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?
Nu îmi place să vorbesc despre asta, dar, când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu Pruncul în brațe şi mi-a spus: „Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe. sursa Mărturisitorii.ro.