„Preotul este un om răstignit”. Preotul nu are putere, în sens lumesc. Nici una. Preotul nu are drepturi, ci are numai acel cutremurător şi minunat, cu totul dumnezeiesc, privilegiu, de a iubi până la moarte, şi încă moartea pe cruce. Unul dintre nevoitorii din Apus, întrebat fiind ce este acela un preot, a spus: „Preotul este un om răstignit”.
Este omul care s-a lepădat şi se leapădă şi ar trebui să se lepede, iar şi iar, ceas de ceas, de sine însuşi, de oricare drept pe care l-ar fi avut; nu doar de mincinosul drept de a face ceva rău, de a fi păcătos, ci chiar şi de cele mai fireşti drepturi ale unui om, de cele mai legitime drepturi ale vieţii omului.
El este chipul lui Hristos, el este icoană, el este grija lui Hristos (pentru om), dragostea lui Hristos, este sângele lui Hristos, care poate fi vărsat oricând. A sta înaintea Domnului pentru popor nu înseamnă a te simţi tu aparte, vreun privilegiat oarecare, unul care are intrare în Altar şi de acolo înalţă rugăciuni.
A sta înaintea Domnului pentru popor înseamnă a te simţi atât de una cu acest popor, încât fiecare strigăt al acestuia, fiecare geamăt, fiecare implorare, fiecare strigăt de pocăinţă, fiecare bucurie să curgă prin tine, aşa cum curge apa prin uluc. Iar aceasta pare a fi un lucru înfricoşător.'' Mitropolitul Antonie de Suroj
Citește și articolul: Pr. Ioan Istrati: Aceasta e cea mai cumplită durere şi cea mai infinită bucurie
Sărmanii purtători de sutană, de pr. Ioan Istrati
Preoții şi călugării ortodocși poartă reverendă, un fel de vesmânt mare, până în pământ, negru, care mătură propriu-zis pământul. Ea mai este numită sutană şi este semnul distinctiv al osebirii, afierosirii către Dumnezeu.
Trebuie să spunem că veşmintele lungi până la pământ au fost o permanenţă în lumea antică, fiind purtate mai ales de popoarele răsăritului mediteranean. Pentru o mai bună documentare, a se consulta o istorie a vestimentaţiei umane.
Mai târziu, călugării au fost cei care au generalizat purtarea rasei, tradiţia fiind apoi impusă şi preoţilor de mir. Culoarea neagră reflectă moartea patimilor şi a lumii acesteia pentru purtătorii de sutană, este un simbol al monahismului (şi sacerdoţiului) şi un semn distinctiv al prezenţei lor.
De multe ori m-am întrebat de ce e atât de importantă purtarea reverendei cel puţin în parohia unde slujeşti ca preot? Culoarea neagră atrage razele soarelui asupra purtătorului, în special în zilele de caniculă, amintindu-ţi de fierbinţeala pustiei sau a iadului.
Ai toate şansele să sară pe tine tot felul de cerşetori, alţii te privesc ca pe o piază rea şi fac diferite semne obscene, unii te cataloghează un ciudat, o umbră a trecutului medieval, tinerii se opresc din sărut în parc când te văd, cei mai îndrăzneţi fac o poantă sau zic o imprecaţie de duzină când te văd.
O mulţime de „judecători” au ceva de comentat, de judecat, de scornit despre preoţi. Dacă eşti la magazin, eşti un îmbuibat, dacă ai maşină, eşti bogătan şi hoţ, dacă nu ai, eşti un nimeni cu pretenţii. Dacă ai copii mulţi, ţi-a plăcut dulceaţa acestei lumi.
Dacă nu ai, eşti un făţarnic izvoditor de avorturi. Supravieţuitorii comunismului agresiv, când era un preot la 7 sate, insistă aberant pe bogăţia preoţilor, deşi preoţii bogaţi sunt doar o minoritate.
De asemenea, lungimea reverendei până în pământ te face vulnerabil la ploaie, noroi, praf, care sunt din belşug pe meleagurile noastre. Apoi la vreo muncă grea, schimbând o anvelopă la maşină, cărând mobilă, ducând gunoiul ş.a.m.d. reverenda se poate vădi o piedică.
Lungimea ei e problema, mai ales când ai un copil de 17 kilograme în braţe, vreo doi de mână, vreo câteva sacoşe, urci scări şi te împiedici în ea. Citiți continuarea articolului aici!