Sărmanii purtători de sutană, de pr. Ioan Istrati​

Preoții şi călugării ortodocși poartă reverendă, un fel de vesmânt mare, până în pământ, negru, care mătură propriu-zis pământul. Ea mai este numită sutană şi este semnul distinctiv al osebirii, afierosirii către Dumnezeu.

Trebuie să spunem că veşmintele lungi până la pământ au fost o permanenţă în lumea antică, fiind purtate mai ales de popoarele răsăritului mediteranean. Pentru o mai bună documentare, a se consulta o istorie a vestimentaţiei umane.

Mai târziu, călugării au fost cei care au generalizat purtarea rasei, tradiţia fiind apoi impusă şi preoţilor de mir. Culoarea neagră reflectă moartea patimilor şi a lumii acesteia pentru purtătorii de sutană, este un simbol al monahismului (şi sacerdoţiului) şi un semn distinctiv al prezenţei lor.

De multe ori m-am întrebat de ce e atât de importantă purtarea reverendei cel puţin în parohia unde slujeşti ca preot? Culoarea neagră atrage razele soarelui asupra purtătorului, în special în zilele de caniculă, amintindu-ţi de fierbinţeala pustiei sau a iadului.

Ai toate şansele să sară pe tine tot felul de cerşetori, alţii te privesc ca pe o piază rea şi fac diferite semne obscene, unii te cataloghează un ciudat, o umbră a trecutului medieval, tinerii se opresc din sărut în parc când te văd, cei mai îndrăzneţi fac o poantă sau zic o imprecaţie de duzină când te văd.

O mulţime de „judecători” au ceva de comentat, de judecat, de scornit despre preoţi. Dacă eşti la magazin, eşti un îmbuibat, dacă ai maşină, eşti bogătan şi hoţ, dacă nu ai, eşti un nimeni cu pretenţii. Dacă ai copii mulţi, ţi-a plăcut dulceaţa acestei lumi.

Dacă nu ai, eşti un făţarnic izvoditor de avorturi. Supravieţuitorii comunismului agresiv, când era un preot la 7 sate, insistă aberant pe bogăţia preoţilor, deşi preoţii bogaţi sunt doar o minoritate.

De asemenea, lungimea reverendei până în pământ te face vulnerabil la ploaie, noroi, praf, care sunt din belşug pe meleagurile noastre. Apoi la vreo muncă grea, schimbând o anvelopă la maşină, cărând mobilă, ducând gunoiul ş.a.m.d. reverenda se poate vădi o piedică.

Lungimea ei e problema, mai ales când ai un copil de 17 kilograme în braţe, vreo doi de mână, vreo câteva sacoşe, urci scări şi te împiedici în ea.

Mai apoi reflectând la prezenţa ei semnică în societate şi în Biserică, mi-am dat seama că reverenda preoţească este direct proporţională cu vocaţia de preot.

Preoţia nu înseamnă nicidecum separare valorică de vulg, închidere în turnul liturgic de fildeş al slujirii, distincţie savant-livrescă, aristocraţie sacerdotală, elită a firii, o tagmă de mediatori superiori, care privesc condescendent către massa perditionis.

Preoţii nu sunt prinţii Bisericii, nu au moştenit împărăţia pământească şi nu au vreun titlu nobiliar din ceruri. Ei sunt tocmai urmaşii umili ai apostolilor care arau cu trupurile lor noroaiele acestei lumi pentru a pune sămânţa Evangheliei în barbari.

Preoţii sunt oamenii care pătrund în orice casă, indiferent de nivelul ei de igienă (şi spirituală), care îmbrăţişează pe cei bolnavi, se ating de muribunzi, se roagă pentru cei pierduţi.

Preotul este omul următor a Marelui Spălător de picioare al umanităţii, omul Fiului Omului, care nu are unde să-şi plece capul Său.

Biserica este spital, nu tribunal, spunea Marele Hrisostom, şi în ea vin oamenii zdrobiţi, săraci, bolnavi, pierduţi, muribunzii căutători de veşnicie. Reverenda, aşa plină de praf, trebuie mereu spălată şi trimisă înapoi în misiune prin colbul acestei lumi, pentru a mătura gunoiul umanităţii şi a vesti Împărăţia curăţiei nemuritoare.

Ea e inevitabil plină de pământ, aşa cum sunt şi sufletele care pulsează în mâinile de humă ale preotului, aşteptând izbăvirea de durere.

Sfântul Apostol al neamurilor, dumnezeiescul Pavel, spunea din înălţimea plină de lacrimi a vedeniilor cereşti: „Noi suntem nebuni pentru Hristos, voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi, voi sunteţi tari. Voi sunteţi plini de slavă, iar noi plini de necinste.

Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm, suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim, şi ne ostenim muncind cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor până astăzi” (I Corinteni 4, 10-13).

Acesta este imnul suprem al preoţiei în Biserică. Ea e puterea venită din cer, mai mare decât orice stăpânire a acestei lumi, de a binecuvânta umanitatea. Este forţa lui Dumnezeu dăruită unor oameni de lut, de a ierta păcatele, chiar şi celor care te condamnă la moarte.

E lumina de a iubi pe cei ce te urăsc, de a te ruga o viaţă întreagă pentru ucigaşii lui Hristos, de a păstra deschise rănile Crucii pentru ca Sângele lui Dumnezeu să curgă şi să vindece pământul întreg.

E cutremurul de a-L frânge pe Dumnezeu pentru ca umanitatea să nu se frângă în moarte veşnică. E durerea de a fi blestemat şi de a binecuvânta mereu. E suferinţa de a fi judecat şi de a anula prin spovedanie judecata.

Omul pierdut, purtător de reverendă, semn al morţii, e slujitorul Celui înviat pentru veşnicie. Rosteşte cuvintele de dezlegare, şi din cer smerindu-Se infinit, Dumnezeu desfiinţează păcatul şi rana din suflet. Binecuvintează cu mâini de ţărână şi Împăratul veacurilor dăruieşte pace de sus, pace tuturor.

Introduce mâna sa în apă tremurând şi apa ascultătoare de Oceanul infinitei iubiri nu se mai strică niciodată. Străpunge pâinea mică de la Proscomidie, şi Însuşi Împăratul, Miel şi Arhiereu, se junghie în taină în cerurile iubirii Sale.

Ridică mâinile către cer, şi Duhul Sfânt, Mângâietorul sfinţeşte Darurile şi universul pregătindu-le de rai. Poartă în căuşul palmelor Pâinea frântă care este Trupul cel nemuritor al lui Dumnezeu.

Dăruieşte oamenilor fără să merite (nici el nici ei) puterea de a se hrăni cu Hristos prin Euharistie. Închide ochii celor ce pleacă din această viaţă şi se umple pe mâini de lacrimile de pocăinţă care şterg o viaţă de păcate.

Ascultă păcate înfricoşătoare care-l umplu de întuneric, şi Hristos aduce iertarea şi lumina veşnice. Alungă toată ziua dracii de prin ungherele firii şi apoi se plânge de ispitele pe care le aduc aceştia familiei sale.

Preoţia este cea mai cumplită durere şi cea mai infinită bucurie. E plângerea zdrobită de a-L căra în mâini nevrednice pe Dumnezeu, plin de Sânge, împreună cu toate suferinţele acestei lumi.

E frica de a cădea în abisurile neînţelegerii de pe culmile Liturghiei veşnice. Acum îmi aduc aminte de cuvintele tatălui meu din altar, pe vremea când priveam fascinat Liturghia din înălţimea vârstei de trei ani:

Teme-te de Potir, iubeşte-l, nu-ţi lua niciodată ochii de la el, o clipă de neatenţie şi se varsă din tine veşnicia dacă-l verşi, să-ţi plângă inima, dar mâna să nu-ţi tremure niciodată.

Citește și următorul text al pr. Ioan Istrati, tot despre preoți:

''Noi, preoții, suntem dușmanii societății neo-păgâne, rana de moarte a cretinismului neo-marxist, pericolul pur pentru sclavii noii resetări.

Noi împărtășim băbuțe oarbe, citim rugăciuni la oameni paralizați, mângâiem pe cap muribunzii, scoatem dracii din case, îmbrățișăm bolnavii de cancer, ne rugăm pentru cei adormiți când sunt calzi încă, ascultăm și iertăm păcate de moarte, citim pomelnice interminabile cu mii de dureri, facem fii ai lui Dumnezeu din bebeluși.

Suntem mai răi decât bandiții din Făgăraș, mai insidioși decât legionarii, mai insistenți decât rezistența anti-satalinistă din munți.

Suntem niște ciori negre care desființează și distrug prin harul lui Dumnezeu templele zeului cornut. Aveți grijă cu noi, că s-ar putea să nu vă iasă schema de îndobitocire totală a lumii prin frică.''