Părintele Iustin Pârvu – “Cuvant cu putere multa” despre PERVERTIREA ROMÂNILOR: “Omul nostru se lasa mintit, cauta senzationalul, daca un lucru nu i se prezinta ca iesit din comun, umflat, mincinos, nici nu-l ia in seama”
''Pierderea timpului este moartea sufletului. Şi tehnica aceasta a venit tocmai pentru acest fapt: să-i furăm omului timpul!''
“A fost un bine, dar a fost şi un rău mare, după cum şi urmările sunt până în zilele noastre. Tineretul şi-a avut rădăcina în familie. Dacă familia a fost o familie sănătoasă, a fost o familie creştină, a fost o mamă bună, a fost o biserică sănătoasă, a avut preoţi, a avut duhovnici, atunci şi cetatea, şi lumea asta, a tineretului, a mers pe un drum sănătos.
Dar după [aceea] s-a supramodernizat lumea aceasta, precum şi tineretul nostru, dezbrăcându-l nu numai de costumaţia lui originală, dar l-a dezbrăcat şi de fondul lui sufletesc, că a schimbat iţarii în blugi, că a schimbat viaţa lui [intr-una] uşuratică, că a intrat televizorul în casă, că a intrat radioul, și toate lucrurile acestea. Cum spunea ţăranul nostru de altădată, când a văzut pentru prima dată radioul în casă, a zis: Măi, ăsta e diavolul în casa noastră.
Bine, într-adevăr, că lumea sigur ca s-a modernizat din ce în ce mai mult, a intrat într-o tehnică oarbă. Acum [omul] nu mai poate merge 5 metri, aşteaptă tramvaiul 10 minute, 15 minute, 20 de minute, că e mare distanţa şi nu poate să meargă că e obosit.
Şi din ce în ce această tehnică a dat peste noi și, ca să nu spunem că a făcut un rău, ne-a lenevit, ne-a dus într-o stare de amorţire şi organică și sufletească.
Acum, sigur că e distanţă mare de la mama noastră de altădată, care avea două oale să le ducă la coasă sau la sapă, avea şi un copilaş după ea, mai avea unul şi la sânul ei, ducea viaţa aşa încât o întreba soţul: “Măi, dar târziu ai mai venit, măi!”. “Păi am venit târziu că am dus copilul la şcoală, l-am învăţat pe cel mai mic să pot să-l las singur acasă, și am venit cam târziu pentru că viaţa mea de familie nu este aşa de uşoară“.
Ei, acum sigur că femeia noastră modernă [nu mai este asa]. Dacă mergi într-un muzeu, să vezi acolo o cusătură, un epitaf, să vezi o frumuseţe artistică, nu ştii pe ce să pui ochii, ce colorit, ce nuanţe extraordinare! Ea a fost acolo în nevoinţă, oboseală, trudă, nopţi nedormite, ca să dea frumusețea asta artistică.
La noi astăzi femeia e grăbită, stă ore întregi la televizor, stă ore întregi la discuţii goale, şi, până la urmă, e un timp pierdut. Şi timpul pierdut este și moartea sufletului. Pierderea timpului este moartea sufletului. Şi tehnica aceasta a venit tocmai pentru acest fapt: să-i furăm omului timpul! Să nu se mai ocupe de cele duhovniceşti, să nu mai aibă [si preocuparea aceasta].
A venit concepţia asta materialistă peste noi, unde omul nu mai are suflet, are numai trup şi nimic altceva. [Se ingrijeste sa aibe] bunurile de consum, care trebuie să fie la dispoziţie în orice magazin, sau în orice centru de aprovizionare, se duce la Metro și îşi abonează viaţa lui.
Merge şapte ore, zece ore, sau douăsprezece ore la un serviciu, vine acasă, se îngrijeşte, în sfârşit, acolo, de o hrană mai puţin sănătoasă – pentru că acum vine și schimbarea genetică a alimentaţiei, vine structura aceasta nouă, din care omul gustă tot mereu. Omul nu mai are un suport sănătos, să aibă un sirop, să aibă un ghiveci, sa aibă o hrană, o băutură sănătoasă.
Ia sticla, o desface, plus că gazele din sticlă te ameţesc, și copilul bea săracul, și bea, îi pune şi la drum să aibă, nu mai are laptele lui natural, nu mai are nici dezvoltarea lui naturală, pentru că doar li se par la oameni [ca sunt naturale]. Si copilul, pe stradă, îl vezi ca umblă după mama, cu sticluţa după el, şi trage din ea. Şi de când e născut copilul [se obisnuieste cu ce] e fals, îndată îi pune suzeta în gură. Trage toată ziua copilul, dar nu iese nimic.
Ca şi omul în colectiv: “Băieţi, vă dăm toată muncă voastră, aici este, ogorul, pământul este al vostru. Vă dăm drepturile, vă dăm totul la îndemână, să aveţi. Iată, aveţi club în sat, aveţi sală de distracţie, aveţi sală de conferinţe, toate sunt la îndemâna noastră!” Drepturile omului! Drepturile omului sunt numai promisiuni, dar nu apare nimic în realitate, un drept cu adevărat al lui.
Să treacă pe lume ca o pasăre, să trăiască în libertate deplină, ca o pasăre ce se aruncă la înălţimea cea mai frumoasă, şi de acolo să vadă nimicnicia pământului, să vadă păcătoşenia, să vadă scăderea şi prăbuşirea cu timpul. Pentru că tehnica aceasta noi am luat-o prea devreme, am luat-o prea brusc, aşa, ca să putem rezista împotriva ei.
Acum, sigur că omul nostru se vede în faţa televizorului, se vede în faţa calculatorului. Ore întregi se pierd, ore şi zile întregi. Lasă o serie, vine alta. Vine o ştiinţa, are o revistă. Vin reviste şi-i pun la îndemână alte tablouri, alte curiozităţi, alte sporturi, alte competiţii, mișcări, artişti, şi aşa mai departe, încât omul, săracul, nu mai are nimic în rezistenţa lui,
Nu se mai gândeşte la icoana lui de altădată, nu se mai gândeşte la frumusețea cerului, nu se mai gândeşte la frumusețea pădurilor, nu se mai opreşte la bogăţia extraordinară a ţării noastre. Parcurgeam acum câteva zile prin Ardeal – dom’le, o frumusețe! – si mă gândeam: cum de mai rezistă ţara asta în faţa vecinilor noştri unguri, că de te-ai uita cu binoclul, nu găseşti în zona lor ceva cum e în Ardeal, şi de aceea asaltează ei cu putere ca să poată acapara ţărişoara asta a noastră. Dincolo, Basarabia! Bogăţie extraordinară.
Vinuri extraordinare care nu sunt aşa de duse în lumea rusească. Aici, în Basarabia, e toată viaţa lor, de altfel. Pescuitul, bălţile, şi toate aceste bogăţii, aparţin de ţara noastră. Nenorocirea este că întotdeauna ţara noastră a fost repartizată să fie dirijată de oameni fără inimă. Au o inimă, dar e o inimă secătuită, o inimă din material plastic.
Funcţionează ca material, funcţionează ca stare fizică, dar sufleteşte lipseşte totul. De ce? Pentru că copilul nostru nu mai este învăţat cu o spovedanie, nu mai este învăţat să meargă la o biserică, nu mai este învăţat să facă o cântare frumoasă, bisericească, nu mai este învăţat să se adreseze lui Dumnezeu. Şi ăsta este cel mai mare rău care bântuie în ţara noastră și în viaţa noastră materială şi spirituală.
Învăţământul nostru, de altfel, este la cel mai mare nivel de nepregătire cu viaţa noastră. Avem exemplul acesta cu tinerii noştri la bacalaureat. Nu ne mai trebuie alt indiciu, ca şcoala să trezească oamenii care au pe umerii lor răspunderea unui învăţământ, răspunderea unor generaţii care vor urma, să ducă sarcina aceste ţări.
Dacă noi ne ducem aşa, nu vom avea medici buni, nu vom avea învăţători buni, nu vom avea oameni pe care să-i doară puţin de naţiunea aceasta. Care sunt oleacă mai luminaţi, abia aşteaptă să termine o şcoală şi s-o ia în Germania, s-o ia în Canada, să arunce nevoinţa şi grija părinților lor care i-au crescut cu atâta greutate și cheltuieli, încât, fără nicio grijă, întorc spatele la tot şi se duc în străinătate.
Aici e toată problema, ţara este într-o paragină de n-am văzut, dar şi tinerii noştri pleacă. De ce? Pentru că în şcoală nu s-a pus problema de naţie, de neam, de ţară. Istoriile sunt nişte manuale făcute de Roller, care și până astăzi funcționează peste tot. Aşteaptă, în sfârşit, toate lucrurile acestea, ca să apară de undeva ceva nou. Dar noul ăsta nu vine decât din noi înşine, începând de la noi.
Lăsând deoparte conducerea care este într-un stat, dar ce facem noi, ca indivizi? Pentru că n-o să vină să-mi facă mie gospodărie nici partidul, nici guvernul. O să ne facem noi înşine. Dacă noi începem să ne redresăm puţin viaţa noastră, atunci sigur că toată zarea va înflori. Dar o ţară nu înfloreşte de la guvern, nici din parlament. Înfloreşte din străduinţa şi conştiinţa fiecărui individ în parte.
Mă rog, acum sigur că pe vremea monarhiei regele domneşte, iar guvernul conduce. Ei, acum noi nu mai avem nici guvern, nu mai avem nici rege. Stăm în amorţirea aceasta de a aştepta cum aşteaptă puişorul din cuib să vină mama să-i aducă o furnică în guşuliţa ei. Aşa suntem noi, oamenii moderni.
Pentru că societatea noastră nu este obişnuită cu o muncă curată, sănătoasă, convingătoare. Noi ne ducem să arăm, de pildă, pustietăţile Americii, germanii îşi ţin sănătatea cu medici români, iar noi ne ducem în lumea întreagă.
Un exemplu frecvent: dacă mă duc să cumpăr ceva din oraș, sunt două magazine, unul grecesc, unul românesc. Apăi românul se duce la grec, nu se duce la românul lui să cumpere, să-i dea posibilitatea de a câştiga un ban, ca la rândul lui să vină tot la ţăranul, la muncitorul nostru! Se duce la grec! Vin pălării la noi din export, vin la noi în ţară. Se duce cineva în magazin:
Mnee, asta-i pălărie românească, asta-i pălărie americană, asta-i chinezească, pe care s-o iau? Sigur, se opreşte la cea străină! Nu iau de la români. Desigur, e mult mai slabă calitativ marfa aceea a chinezului, care se laudă ei că e extraordinară, decât marfa noastră românească. Este făcută cu mai multă atenţie şi se impune din ce în ce mai mult să concureze cu străinul.
Îmi povestea un cultivator de fructe din Suceava care are hectare de meri. Ce să facă românul nostru? A apărut şi el în piaţă cu roadele muncii lui, socotind că poate să facă ceva. Dar cum, că alaltăieri au venit din Polonia vreo 7-8 tiruri de fructe şi l-a paralizat pe român.
Şi iată cum se produce dezechilibrul acesta de la cele materiale la cele spirituale, pentru că nu este o mână, un creier care să dirijeze toate lucrurile acestea. Se merge pe o concurenţă financiară peste tot. Se duce în prăpastie munca bietului român, bietului țăranului nostru, rămas cerșetor în occident sau în America sau prin sudul Africii, de care întreabă alţii: “Măi, ce-i ăsta?“. “E român!” Ţi-e jenă să-i spui unui străin că eşti român, pentru că toţi te privesc cu compătimire.
Mergeam la Sfântul Munte Athos şi în Grecia m-au întrebat dacă sunt român sau altceva. Măi, dacă am văzut că românii sunt aşa de defăimaţi, zic: “ia, măi, să-i spun că sunt sârb“. Şi s-a schimbat in data situatia că sunt sârb, nu sunt român. Dacă spuneam român, se uita la tine…
Prin Sfântul Munte eram la Sfânta Ana, urcaţi acolo, la o înălţime destul de mare, obositoare şi, în fine, urci ca pe scări la Sfânta Ana. Şi acolo ce se întâmplă?
Grecii erau foarte alertaţi că la Atena este o mişcare revoluţionară, unde majoritatea sunt români şi macedoneni. Ei, când am intrat acolo și i-am spus că sunt român, dom’le, să nu mă primească! Să nu-mi dea o cană de apă! Ce-au ăştia, măi, aici? Păi ce, în Atena este o revoltă, macedonenii şi românii…! Măi, bine că s-a întâmplat şi asta acuma, numai asta ne mai lipsea acuma în Sfântul Munte.
Şi iată ce se întâmplă la noi, în ţara asta românească, ce nume avem, ce situaţie grea, încât foarte anevoie ne mai putem redresa pe o linie de plutire. Dar, totuşi ce e cu neputinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu. Că omul în toate vremurile şi-a pus nădejdea în puterea Lui Dumnezeu.
Și acum, noi, de pildă, suntem în starea aceasta de alertă pentru că vedem hunii ăştia de unguri, care au fost totdeauna un popor neastâmpărat, neliniştit, vin din fundul Africii [Asiei], şi nici până astăzi nu s-a găsit o câmpie a Panoniei.
Ei trăiesc acolo şi stau de multă vreme liniştiţi. De-acum înainte caută expansiune, în dreapta, în stânga, Basarabia, în nordul Bucovinei, să ia Ardealul. Si ei vin cu pretenţii că ei sunt originari din aceste zone, din aceste regiuni, că noi am venit peste ei. Dar nu noi am venit peste ei, ci ei peste noi! Şi ei, până astăzi, nu-şi mai aduc aminte de aşezările noastre, de Gelu, de Menumorut, toate aşezările noastre, iar ei au venit aici și s-au aşezat în coasta
ţării noastre. Ei au venit acum împotriva Marii Românii și trebuie s-o câştige. Se vâră cu ideile lor de „republică” a lor maghiară din centrul Ardealului, se mai urcă, se mai coboară în părţile astea, Harghita, să intre şi cât mai mult să ne înconjoare.
De aceea noi trebuie să ţinem seama de trecutul lor, de istoria lor, de venirea lor aici, la noi, şi atunci vedem cu dreptate că nu au linişte, nu au pace, decât că vor să se găsească mereu în expansiune, aşa, în toate laturile acestea ale Balcanilor.
Dar sigur că mare este Dumnezeu și minunate sunt lucrurile Sale, şi vom depăşi şi greutatile acestea cum le-am depăşit dintotdeauna. Catedralele lor, de altfel, din Ardeal, ale confesiunilor catolice, romano-catolice și protestante, luterane, anglicane, etc., [nu sunt ca] bisericuţele noastre uşoare, mici, scunde, unde abia intri, te pleci ca să intri în biserică.
Dincolo, la vecini, e o catedrală mare, zgârie-nori, şi te uiţi în vârful ei un cocoş, sau, mă rog, un balon mare. Îţi dai seama în ce stare ne găsim noi, de au zis şi babele că am fost dintotdeauna prea milostivi, prea buni. “Măi, lasă-i bine şi lu’ ăsta, lasă-i bine şi lu’ ăsta, lasă-i bine şi lu’ celălalt“, şi am ajuns la o sufocare. Aşa a fost și când a început colectivul: “Lasă că o să fie bine, măi! O să fie bine, o să avem toţi de lucru!” . “Ei, și cum o să fie fericirea asta colectivă?“.
”Păi cum, măi: tu ai să seceri, soţia mea o să numere snopii, iar eu o să socotesc, o să adun. Şi aşa o să facem colectivul şi o să fie bine!” Bine… Cam aşa e şi până în zilele noastre, noi mereu – mereu facem snopi şi el numără. Citește continuarea aici!
