Odată, o soră de la Mănăstirea Diveevo s-a dus la Cuviosul Serafim din Sarov, ce vieţuia într-o pustie îndepărtată. Sora era dezamăgită de viaţa din mănăstire şi atât de neliniştită, încât voia să plece de acolo, unde ascultarea pe care o făcea la bucătărie o umplea de scârbă.

Stareţul mănăstirii îi dăduse binecuvântare să se ducă la Cuviosul Serafim să-i ceară sfatul, în pustia unde se nevoia. Apropiindu-se sora, ce-i văzură ochii? Pustnicul stătea în faţa chiliei sale şi un urs uriaş sta întins la picioarele sale!

– Ajutor, Părinte! strigă maica. Ajută-mă, că mor!

Atunci Cuviosul, alungând ursul, spuse surâzând:

– Nu, maică, încă n-a venit vremea să mori. Mai e mult până atunci. Iar ursul nu numai că nu te va omorî, ci te va distra!

După ce a liniştit-o cu aceste cuvinte, a pus-o să stea pe o buturugă. Ursul veni iar şi se întinse la picioarele Cuviosului.

„Tremuram din tot trupul, povesteşte sora. Cuviosul începuse să dea ursului bucăţi de pâine pe care le scotea dintr-un săculeţ, atât de calm, de parcă hrănea nu un urs, ci un miel. Atunci am mai prins puţin curaj.

Cel mai tare m-a impresionat chipul Părintelui. Era curat, limpede şi vesel, ca al unui Înger. În cele din urmă, când m-am simţit în deplină siguranţă, Părintele mi-a dat pâinea rămasă, spunându-mi să hrănesc eu ursul.

Eu însă n-am vrut să-i dau ascultare, aşa că i-am spus:

– Nu, Părinte, că-mi va mânca şi mâna odată cu pâinea!

Surâzând, stareţul Serafim zise:

– Măicuţă, crede-mă, nu-ţi va mânca mâna!

Auzind acestea, am luat pâinea şi am dat-o animalului. Aşa m-am mai bucurat hrănind ursul, încât m-am întristat când s-a terminat pâinea. Atunci stareţul mi-a zis:

– Îţi aduci aminte, măicuţă, că un leu îi slujea Sfântului Gherasim, în pustie? Tot aşa şi acest urs îl slujeşte pe sărmanul Serafim. Vezi bine, animalele ne-ascultă!

Tu însă, degrabă-ţi pierzi curajul! De ce? Fii răbdătoare, căci veţi avea pricini de bucurie la mănăstire! Vor veni închinători vestiţi, vrând să afle noutăţi despre săracul Serafim.

Iar tu, fără şovăire, să le povesteşti pe dată, cum am dat de mâncare amândoi, acestui urs. De-aş fi avut o foarfecă, aş fi tăiat acum puţin din blana lui, ca să ai dovada întâmplării. Te rog, măicuţă, nu-ţi pierde nicicând curajul! În nicio împrejurare!

Atunci, cu multă simplitate, i-am zis:

– Dacă maicile ar fi văzut ursul, ar fi murit de frică. – Nu îl vor vedea niciodată, răspunse stareţul Serafim. – Ce tare m-aş întrista, dacă l-ar ucide careva. – Nimeni nu-l va ucide! Și-n afară de tine nimeni nu-l va vedea.

Atunci m-am gândit în sinea mea: «Cum să mă creadă maicile, când le voi povesti minunea aceasta?» Iar Cuviosul, citindu-mi gândurile, îmi spuse:

– Să nu spui nimănui nimic din toate acestea până nu vor trece zece ani de la moartea mea. Abia peste unsprezece ani, măicuţă, vei şti cui trebuie să povesteşti.

Apoi maica s-a întors la Diveevo, cu mai multă râvnă pentru ascultarea sa şi, după un timp, s-a împlinit şi profeţia Cuviosului.

La unsprezece ani de la moartea Cuviosul Serafim, de la strămutarea sa la cele veşnice, maica privea un pictor care îl picta pe stareţ şi, amintindu-şi întâmplarea cu pricina, i-o povesti aceluia, pentru prima dată.

Acest urs îl ajuta de multe ori pe sfântul pustnic, care i-a zis odată:

– Ascultă, Mişa. În loc să sperii oamenii, ia du-te mai bine şi adu-mi ceva, să-mi omenesc şi eu oaspeţii! Ursul l-a ascultat şi, de îndată, s-a dus în pădure. În scurt timp s-a întors ţinând un fagure cu miere! - sursa MărturieAthonită.ro.

**

Cine este Sfântul Serafim de Sarov

**

Sfântul Serafim de Sarov (1759-1833) este socotit printre cei mai cunoscuţi şi mai îndrăgiţi sfinţi ai Bisericii Ortodoxe. Încă din vremea vieţii sale mii de pelerini se îmbulzeau către mănăstirea Sarov pentru a-l vedea.

La 70 de ani după adormirea sa îintru Domnul dragostea faţă de el se înrădăcinase atât de mult printre credincioşii ruşi încât sute de mii de oameni au participat la slujba de canonizare a sfântului.

Sfântul Serafim de Sarov – Viaţa

Sfântul Serafim de Sarov s-a născut la 19 iulie 1759 în oraşul Kursk din Rusia, primind la botez numele de Prohor. Părinţii săi, Isidor şi Agatia Mosnin, erau oameni înstăriţi, însă evlavioşi şi foarte milostivi. Rămas orfan de tata la 3 ani, micuţul Prohor a fost crescut de mama sa. Încă din copilărie s-a bucurat de vădita ocrotire a Maicii Domnului.

De copil, s-a afundat în scrierile şi în slujbele bisericii. A început viaţa monahală în mănăstirea Sarovului, la vârsta de 19 ani. După opt ani petrecuţi ca frate, Prohor s-a învrednicit a primi chipul îngeresc, primind numele de Serafim, iar un an mai târziu a fost făcut ierodiacon. În 1793, la 35 de ani, a fost hirotonit ieromonah.

Curând după aceasta, împlinind 16 ani de mănăstire, cu binecuvântarea bătrânului său, egumenul Pahomie, Sfântul Serafim s-a retras la pustie, într-o chiliuţă din desişul pădurii, aflată pe malul râului Sarovka, la câţiva kilometri de mănăstire.

Aici şi-a făcut o grădină de zarzavat şi a adus doi stupi, iar ziua şi-o petrecea muncind, în rugăciune neîncetată şi citind Noul Testament cu precădere Sfintele Evanghelii. Nu neglija nici cele 7 laude, metaniile şi alte nevoinţe.

După cum chiar el a mărturisit unui ucenic al său, obişnuia să plece din chilia sa seara şi, pe o piatră anume, priveghea toată noaptea în rugăciune, iar dimineaţa se întorcea la chilie şi priveghea pe o altă piatră, toată ziua. Această nevoinţă a ţinut-o sfântul vreme de o mie de zile şi o mie de nopţi.

Sfântul Serafim a petrecut trei ani în zăvorâre, în tăcere desăvârşită. În anul 1804, într-o noapte, trei tâlhari, crezând că Sfântul primeşte bani de la oameni, au gândit să-l prade.

Deşi era în putere (46 de ani) şi ar fi putut opune rezistenţă, Sfântul Serafim şi-a încrucişat mâinile pe piept şi le-a zis: „Faceţi ce vreţi”, iar tâlharii l-au bătut, lăsându-l abia viu. Nu au găsit decât o iconiţă şi nişte cartofi. Sfântul a fost aflat a doua zi, plin de sânge, de nişte părinţi, care l-au dus la mănăstire. Acolo a refuzat ajutorul doctorilor şi Maica Domnului i s-a arătat şi l-a vindecat întocmai cum o mai făcuse odinioară.

Supunându-se cererii Stareţilor (Bătrânilor) mănăstirii, s-a întors în mănăstire în 1810, continuându-şi însă viaţa în rugăciune şi zăvorâre tăcută pentru încă zece ani. În 1825 s-a întors la chilia sa din pădure, unde primea mii de pelerini din întreaga Rusie.

…Fiindu-i dat darul înainte-vederii, Sfântul Serafim de Sarov, făcătorul de minuni, oferea tuturor mângâiere şi povaţă.

Sfântul întâmpina pe oricine venea la el cu o închinăciune, un sărut duhovnicesc şi cuvintele urării pascale „Hristos a Înviat!”.

Îi numea pe toţi „bucuria mea”. El era binecunoscut pentru afecţiunea maternă pe care o arăta tuturor celor care veneau la el cu sinceritate. Dând sfaturi unui viitor stareţ îi spuse acestuia: „fii ca o mamă şi nu ca un tată faţă de fraţi”.

Acest mare sfânt îşi revărsa dragostea dumnezeiască către toţi cei care îl vizitau, ţărani şi nobili, mireni şi mirence, monahi şi monahii. Simpla sa prezenţă îi întărea, îi înveselea duhovniceşte şi îi vindeca. Câţiva dintre fiii săi duhovniceşti au fost binecuvântaţi să vadă o mai mare strălucire a sfântului în Duhul Sfânt.

Ei povestesc faptul că chipul său era atât de plin de strălucire încât era imposibil să-l priveşti. Învăţătura sa cu privire la ţelul vieţii creştine – dobândirea Duhului Sfânt – a fost oferită într-un astfel de moment de strălucire. El ne descrie şi felul în care se dobândeşte acest dar al lui Dumnezeu: prin sfânta ascultare monahală şi prin asceză severă.

În dată de 2/15 ianuarie 1833, Sfântul Serafim de Sarov a fost aflat adormit întru Domnul în chilia sa, la rugăciune, în genunchi, cu mâinile încrucişate pe piept în faţa icoanei Maicii Domnului…