Părintele Ioan Istrati a relatat două întâlniri marcante cu părintele Iustin Pârvu.

''Eram student la teologie. Fusesem trei luni, vara, în Athos. Aveam o barbă proeminentă. Studiasem manuscrise la Prodromu cu starețul Petroniu. Cântasem la Vatopedu cu marii psalți.

Stătusem o săptămână la părintele sfânt Dionisie de la Colciu. Urcasem pe Athon la hramul Schimbării și cântasem cu profesorul Vasile Vasile Privegherea de hram în românește, după 30 de ani de cântat numai în greacă.

Aveam o aură monastică, o încruntare pătrunsă de sine, eram agasat de zgomotul zadarnic al lumii inutile. În septembrie, mă duc la Petru Vodă, la părintele Justin, pentru binecuvântare.

Părintele mă știa, bunicul meu, preotul colonel Ioan Istrati îi fusese coleg de bancă la teologie la Cernăuți. Valea Bistriței fusese cutreierată cu pasul de cei doi tineri, căutători de pustnici și de schituri vechi.

Părintele Justin era ca de obicei, asediat de o mulțime de oameni, care stăteau ciotcă în jurul lui ascultându-l și sorbind harul din ochii lui. Oleacă agasat, mă învârteam așteptând să se împuțineze mulțimea.

La un moment dat, Părintele mă vede, mă cheamă la el. Trec triumfător pe lângă papornițe, și îmi dă binecuvântare. Ce faci mata? zice bătrânelul sfânt, zâmbind.

Eu: Părinte, vin din Sfântul Munte Athos, am stat trei luni acolo, am căutat manuscrise de muzică, hrisoave, pustnici.

Părintele face ochii mari, la cât de mari îi avea deja: manuscrise, hrisoave, pustnici? Dă din cap glumeț. Tu ești călăuza ereticilor, mă.

M-am clătinat. Siderat de lovitură, am dat din cap și am încercat să mă retrag. Mamașele mă priveau aspru. Părintele m-a privit pe deasupra ochelarilor și a zis: nu te supăra, eu ziceam de ce o sa fie.

Fierbeam de furie. Cum, eu care arasem Athosul cu pasul, smuls din norul de sfinți, eu călăuza ereticilor? Ce moș... Vara următoare, timp de un an de zile, am participat la Proiectul Bridge, unde 16 tineri din 8 țări au mers prin toată Europa, pentru a elabora un document despre tradițiile creștine.

Din ăștia 16, 12 erau eterodocși, protestanți, iar în România, o lună, am fost călăuza lor. Peste un an, eram iar la Petru Vodă, Părintele mă binecuvânta zâmbind și îmi zicea: ți-am zis că o să fii călăuza ereticilor?

Da eu: călăuza, dar spre ortodoxie. Părintele a oftat și a zis: bine-ar fi dacă s-ar întoarce. Părintele văzător cu duhul a știut în Dumnezeu calea pe care urma să calc.'', a scris părintele Ioan Istrati, pe pagina sa de Facebook.

Citește și articolul - Gestul minunat făcut de Pr. Iustin Pârvu, desculţ pentru Hristos la Închisoarea comunistă din Aiud: Omenia şi caracterul au reuşit să înnobileze chiar și acel loc!

Cand Sfintii sunt Oameni...Părintele Iustin Pârvu, desculţ pentru Hristos la Aiud

„Stăteam îngropaţi în temniţă la Aiud, unii de câţiva ani, alţii de zece, iar o parte, cei mai bătuţi de soartă, atinseseră chiar douăzeci de ani.

Dacă au fost perioade mai puţin grele când ne mai puteam vedea în timpul programului de dimineaţă sau de seară, la plimbarea de 20 de minute, o dată de două ori pe săptămână, era o mare bucurie. (…)

De părintele Iustin am auzit încă de la începutul “periplului” meu prin închisori, mă întâlneam cu oameni care mă întrebau de mănăstirea Durău, unde slujise, de munţii Neamţului care sunt împânziţi de biserici şi mănăstiri, de chilii cu pustnici, de peşteri. Şi eu eram mândru de locurile de unde veneam (…)

Dar l-am întâlnit pe părintele Iustin la Aiud, unde ne aflam împreună ca „voluntari în slujba neamului”. Părintele, încă de pe atunci, se bucura de o aureolă, de un halou în jurul fiinţei dânsului. Era cunoscut de multă lume ca „preot cu har”.

Mi-e dificil să aleg întâmplări individualizate, din multele amintiri pe care le am din acea vreme, pentru că trăiam ca fiinţele încolţite de pericole, de foame, de frig şi prima raţiune era supravieţuirea.

Dar vreau să reţin un fapt deosebit din viaţa Părintelui în închisoarea de la Aiud. Într-o iarnă deosebit de riguroasă, anul nu mi-l mai amintesc, părintele rămăsese aproape dezbrăcat.

Dacă în privinţa hainelor mai mergea cum mai mergea problema cea mai gravă era a bocancilor. Administraţia închisorii nu ne mai asigura nimic, nu erau fonduri.

De asta, în loc de încălţări părintele a primit o carte poştală de la administraţia închisorii, să scrie acasă, să-i trimită bocanci. În câteva săptămâni bocancii au ajuns, erau noi, nouţi, numai buni să înfrunte iarna.

În celula părintelui însă fusese adus, în acele zile, un deţinut nou care târa după dânsul nişte bocanci care aveau numai feţele, tălpile lipseau, aşa că bietul băiat avea picioarele numai răni şi la fiecare pas scotea câte un geamăt. Fără să ezite părintele şi-a scos bocancii săi şi i-a dat tânărului, spunându-i:

„Iată, măi frate, ţine această încălţăminte şi bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuieşte, eu sunt mai vechi aici şi mă descurc…!”. În celulă s-a făcut linişte adâncă, în timp ce cei doi se îmbrăţişau vărsând lacrămi fierbinţi: „Frate, frate…!”.

Numai cu asemenea gesturi ne-am întărit şi am reuşit să ne salvăm, omenia şi caracterul au reuşit să încălzească şi să înnobileze chiar şi acel loc în care ne-au împins istoria şi trădările din sânul neamului românesc.”

Grigore Caraza, Aiud însângerat, Editura Conta

Citește și articolul - Pr. Iustin Pârvu: Formare sau deformare prin școală și manualele școlare?

Citește și articolul - Minune recentă a Pr. Iustin Pârvu. Cum s-a schimbat radical viața unei femei