Lipsa bucuriei înseamnă lipsa lui Dumnezeu
Durerea, supărarea, agonia, tragedia sufletească sunt consecințele căderii omului care se datorează egoismului lui. Înfumurările ego-ului nasc în suflet mâhnirea, în timp ce starea lui fiziologică este bucuria, fiindcă Dumnezeu este pace.
Iar sufletul este o insuflare a lui Dumnezeu, a fost creat de El, și se îndreaptă spre El. prin urmare mâhnirea este străină și nejustificată în viața omenească.
Și, cu toate acestea, astăzi nu mai găsești un om bucuros, ceea ce înseamnă că nu mai găsești nici un om echilibrat, fiziologic liniștit.
Mâhnirea, supărarea, amărăciunea este o boală înfricoșătoare care biciuiește lumea, poate cel mai mare chin al omenirii, cea mai mare dramă. Nu este numai începutul osândei, ci trăirea osândei încă din viața aceasta.
Lipsa bucuriei înseamnă lipsa lui Dumnezeu, în timp ce bucuria este dovada prezenței Lui. Dacă cineva este om lumesc și se desfătează de cele vremelnice, se bucură de plăceri, de cele trecătoare și deșarte, acesta poate are o oarecare plăcere, oarecare mulțumire, dar în realitate dacă cineva ia aminte, va vedea că în viața lui există necaz și strâmtorare, cum spune Scriptura: „necaz și strâmtorare peste tot sufletul omului care săvârșește răul”.
Nu este cu putință să existe bucurie acolo unde este călcarea poruncii lui Dumnezeu, după cum este cu neputință să existe mâhniciune în aplicarea legii lui Dumnezeu.
Extras din cartea Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena, 2004, via doxologia.ro
"Care este diferența între ispită și patimă?
Patima înseamnă că sunt șchiop și că nu pot păși. Ispita înseamnă că cineva are o bâtă, vine și îmi dă una astfel încât nu mai pot umbla.
Patima e a firii noastre, este o rană, este un imbold lăuntric, care ne face să tindem spre păcat.
Dar oare patima ne poate arunca în ispită? Da, însă ispita nu are de a face în mod necesar cu firea mea pătimașă, ispita nu provine neapărat din patimă, ci din alta ispită care va încerca să zgândarească ceva dinlăuntrul nostru și să se încuibeze în noi.
Dacă eu nu am în mine patima, sau dorința spre patimă și vrerea corespunzătoare, atunci ispita nu îmi poate face nimic. Cu toate acestea, este posibil să mă vatăme, chiar dacă nu am patima sau dorința corespunzătoare, în cazul în care nu am stare de priveghere (trezvie).
Domnul spune: "Privegheați și vă rugați, ca să nu întrați în ispită "(Mt. 26, 41; Mc. 14, 38). Când nu am stare de priveghere, fie că sunt treaz, fie că dorm, nu-mi dau seama de cursă și satana lovește ego-ul meu viu, care imediat se răzvrătește, își revendică drepturile sale idolesti, și cad în ispită.
Această cădere îmi înviază egoismul. Însă, când am trezvie, lacrimi duhovnicești și simțirea că sunt un om izbăvit, atunci evit pericolul." - Pr. Emilianos Simonopetritul.