Ascultați o mărturie cutremurătoare a doamnei Oana Maria Smoc, medic stomatolog din Iași, cu ocazia lansării cărții „Părintele Proclu – file de Pateric”, sâmbătă, 27 ianuarie 2018, la Mănăstirea Sihăstria Putnei.
Doamna stomatolog ne relatează despre vedenia pe care a avut-o părintele Proclu la moartea părintelui Iustin Pârvu. După transcript aveți și clipul!
''Am avut marea binecuvântare sa-l întâlnesc pe părintele Proclu în 1996, fiind studentă într-un pelerinaj. Și atunci inima mea s-a lipit de părintele. Mergeam destul de des acolo, ca acasă. Părintele a fost și mamă și tată.
Am simțit la părinte împlinirea unui citat al Sf Talasie Libianul care spune: „Dorul întins întreg spre Dumnezeu leagă, pe cei ce-l au, cu Dumnezeu şi întreolaltă.
Despre părintele așa cum l-am simțit, a avut un dar extraordinar de a aprinde în inimile celor care l-au căutat, dorul de Dumnezeu.
Știa cu o delicatețe deosebită să se coboare la un suflet căzut și deznădăjduit, pierdut pe cale, să-l ridice, să-l pună înapoi pe calea cea dreaptă, să-i aprindă dorul de Dumnezeu și să-i arate că Dumnezeu este iubire.
Vreau să vă împărtășesc, n-o să lungesc cuvântul, două experiențe, două minuni trăite în chilia părintelui Proclu. Una este legată de moartea Părintelui Justin, vă rog să îmi iertați emoțiile:
Ziua în care Părintele Justin a intrat comă, trecea la Domnul, eu neștiind nimic despre acest lucru, am mers la părintele Proclu. Obișnuiam să mergem destul de des, cam o dată la o lună și jumătate.
Am fi mers noi mai des dar nu îndrăzneam să-l deranjăm. Și-așa era prea des. Ajungând acolo, era seară, era pe la 7 și jumătate seara. Era închisă portița lui. Am stat un pic de vorbă cu sora părintelui, cu maica.
Eram împreună cu soțul meu, sus la căsuța maicii. După puțină vreme, trebuie să fie vreun sfert de oră, s-a deschis portița părintelui.
Părintele a ieșit parcă uitându-se după cineva. Eu am alergat înspre părintele bucuroasă că a deschis, soțul meu nu m-a urmat, a rămas împreună cu maica, la portiță.
Părintele s-a așezat, ca de obicei în fotoliul lui, iar eu m-am așezat cu fața spre portiță, uitându-mă la el, față către față și părintele era transfigurat.
Se uita undeva înspre pădure și tot spunea că a venit la el un părinte – vă spun, eu nu înțelegeam absolut nimic din ce zicea atunci – a venit la el un părinte, un călugăr slab, slab, cu barba lungă și albă și galben ca ceara și cu ochii albaștri. Și a venit la el să-i spună:
– Părinte, roagă-te pentru mine, că eu trec dincolo. Și am trebuință să te rogi pentru mine.
Iar părintele Proclu i-a zis:
-Nu, părinte, eu am trebuință să te rogi pentru mine!
– Ba nu părinte, acum tu te rogi pentru mine, că eu plec dincolo.
Și a plecat.
Zice: „Am ieșit după el, să mă uit afară, să văd unde este. Era cineva la poartă dar nu l-a văzut.” Apoi s-a așezat părintele pe fotoliu și a tăcut și tot se uita spre pădure. Apoi am realizat că se uita spre Petru Vodă și avea o privire care trecea dincolo de timp și spunea:
„Doamne, cum mai strălucește, uite cum mai strălucește! Nu pot să-mi mai iau ochii de acolo. Ce lumină!”
Apoi tăcea, tăcea și privea undeva departe. Nu îndrăzneam să-l întreb nimic, nu voiam să-i stric taina! Inima mea fierbea, simțeam că spune ceva extraordinar. Mă întreba părintele:
– Nu vezi?
– Nu văd, părinte, unde? Arătați cu mânuța!
– Uite acolo! Uite acolo! Nu vezi? Cum mai strălucește!
– Nu văd, nu văd nimic!
M-am ridicat de pe fotoliu unde stăteam că eram cu spatele spre lumină, am venit către părintele, chiar m-am așezat în genunchi pe scaunul lui și am zis:
– Unde, părinte?
Și el îmi arăta cu mânuța:
-Uite acolo! Uite, nu vezi, uite cum mai strălucește!
– Nu văd nimic…
– Lasă, ai să vezi! Ai să vezi!
Tăcea și nu spunea nimic, se uita departe, departe, din când în când ofta și spunea:
-Înfricoșător este ceasul morții. Înfricoșător este ceasul morții…
„O să vezi ceasul morții” Și iarăși ofta. A durat cred că vreo jumătate de oră. Vă spun, nu îndrăzneam să-l întreb absolut nimic, din când în când își îndrepta privirea spre mine, avea ochii luminoși dar eu îl vedeam greu în același timp, nu puteam să-l privesc prea mult timp în ochi și spunea:
– Cum mai strălucește! Înfricoșător e ceasul morții! Nu vezi? Lasă, că ai să vezi!
După cam jumătate de oră, a coborât maica și cu soțul meu. Părintele nu a mai spus nimic de această lumină. Doar se uita din când în când în același loc și ofta cu aceeași privire.
N-am stat prea mult. Tot așa, ne-a vorbit despre ceasul morții. Numai despre moarte vorbea:
– Înfricoșător e ceasul morții.
Mă iertați, am uitat să vă spun un amănunt. Înainte de a coborî maica Filoteia și cu soțul meu, i-am spus la un moment dat părintelui că tot încerca să-mi arate lumina și-atunci am zis:
– Părinte, oare n-o fi vreun pustnic acolo, prin pădure? Oare n-o fi vreun pustnic, poate ar trebui să mergeți să-l vedeți! Părintele zice:
– Nu mă țin picioarele, nu pot să ajung până acolo.
Iar apoi, zâmbind așa ghiduș, spre mine:
– Dar încă nu-i vremea. Nu-i vremea, dar mai târziu voi merge și eu acolo.
Da… Apoi când am plecat în mașină, i-am spus imediat soțului ce s-a întâmplat, și el m-a întrebat:
– Chiar n-ai văzut nimic?
– Nimic. Nici măcar nu era un asfințit spectaculos. Niște norișori pe cer.
Plecând spre Iași, deja era aproape, cred, 22 și jumătate când am ajuns. Am primit mesaj că părintele Justin a trecut la Domnul. Nici atunci nu am realizat ce mi-a spus, M-am întors și am plecat spre Petru Vodă.
Am zis că trebuie să ajungem la părintele. Pe părintele Justin l-am cunoscut, am avut parte cu binecuvântarea lui , dar nu mi-a trecut prin minte că despre părintele Justin vorbea, despre călugărul care-a venit să-și ia rămas bun de la el.
În momentul în care am intrat în biserică, părintele era deja depus la Petru Vodă, sus la călugări, începuse Utrenia. În momentul în care l-am văzut pe părintele Justin acolo, în raclă, slab, chipul ca ceara și cu barba alba și lungă, atunci mi-a răsunat în minte cuvintele părintelui Proclu. Abia atunci am înțeles despre cine vorbea părintele.
Le-am spus unor maici, niște prietene de acolo despre ce s-a întâmplat, ele m-au întrebat la ce oră era la părintele Proclu. Ele mi-au spus că la 18.30 intrase în comă. M-am cutremurat când am realizat minunea și le-am rugat să nu spună, să tacă. M-am speriat.
Pur și simplu trăiam o filă de pateric. Când m-am întors la părintele Proclu, după ceva vreme, să zic, după înmormântarea părintelui Justin, la câteva zile, părintele era cu un grup de credincioși, înafara chiliei, tocmai le făcea cruce pe cap, cum era obiceiul dumnealui, la plecare.
Minunea
Peste mulțime, văzându-mă că urc dealul, m-a întrebat de departe:
– Ei, cum e? Ai văzut acum? Ai văzut?
– Da, părinte, am văzut!
La care părintele ridicând privirea spre cer, a zis:
– Părintele Justin a fost un sfânt!
Vă spun încă o dată, m-am temut să vorbesc despre această minune, n-am spus nimănui, pe prietenele mele le-am rugat să tacă, mi-a fost foarte, foarte… M-am cutremurat. Nu știu, poate nu era cazul să vorbesc.
Când am venit la parastasul de 40 de zile al părintelui Proclu, eram hotărâtă să iau legătura cu părinții de la mănăstire să le povestesc. Am zis că nu este o minune care mă privește pe mine personal. Așa a rânduit Dumnezeu să fiu acolo.
Ea arată sfințenia părintelui Proclu și a părintelui Justin. Dar nici la parastasul de 40 de zile nu am avut curaj să iau legătura cu părinții de aici, nu am avut această îndrăzneală. Și am spus: „Gata, ce-a fost a fost, n-am să spun absolut nimic nimănui.”
În noaptea aceea, l-am visat pe părintele Justin! Am visat că părintele Justin era viu și că părintele Proclu trecuse la Domnul și eu m-am dus la el la Petru Vodă să-l caut să-i spun această întâmplare și ce sfat sa-mi dea, dacă să vorbesc sau nu.
Iar părintele Justin, l-am visat la priveghere, am zis că începe acum privegherea de noapte. Și mi-a spus așa:
– Stăm împreună la rugăciune și după priveghere vorbim. Pentru că această minune nu poate fi spusă oriunde, oricum, oricând.
Mi-a dat apoi o carte, nu știu ce carte era, dar pe ea mi-a scris un autograf. „Toată slava și închinăciunea o dau Domnului”
După această întâmplare, nici atunci nu m-am agitat să caut pe cineva, am fost eu căutată de dna Raluca Tănăseanu, din partea părinților și așa am dat mărturia. Da.
Și încă o mărturie, un lucru extraordinar, vreau să mai spun despre părintele Proclu, pentru că suntem într-o mănăstire care are unul dintre hramuri ale Sf Serafim de Sarov. Sunt convinsă, că foarte mulți, privindu-l pe părintele Proclu, v-ați gândit la Sf Serafim de Sarov. La asemănările dintre ei.
Am trecut printr-o ispită, am venit, ca de obicei la părintele Proclu; voiam să vorbesc. Nu trebuia să-i spui – el îți răspundea la gânduri. Aveam o mare frământare.
Voiam să aflu ceva despre rugăciune, despre rugăciunea inimii, dar nu voiam să-i spun despre bucuria, mângâierea Duhului Sfânt. Bine, totul pornește de la o trăire, să spunem, mă temeam să nu fiu în înșelare, întrebasem pe duhovnic, dar am simțit că nu m-a înțeles și aș fi vrut să vorbesc cu părintele. N-am putut. Mă aflam în preajma lui și n-am putut.
Părintele spunea astfel:
– Sunt momente în viață când Duhul Sfânt îți mângâie inimioara și vrei să vorbești cu cineva dar n-ai cui să spui. Că nu te înțelege.
Și tot repeta și repeta și se uita la mine. Nu îndrăzneam să-i spun, nu îndrăzneam. Atunci a zis că îl cam dor picioarele:
– Ce să fac eu cu picioarele astea?
– Haideți la noi, vă ducem la doctor. Și a venit. Spre surprinderea noastră chiar și a surorii lui.
– Gata vin, mâine dimineață la 6 mă luați de aici.
Atunci am avut marea bucurie să stau cu el iarăși între patru ochi. Și mă gândeam: să-i spun, să nu-i spun? Părintele a zis, de trei ori a repetat gândul. „Nu se poate, dacă zice și a treia oară, trebuie să vorbesc!” A început iarăși, a treia oară să spună:
– Vrei să spui ceva și nu ai cui.
În momentul acesta mi-am dat seama că părintele mă citește ca pe o carte deschisă. Citea de fapt și trecutul, nu numai prezentul meu.
Doar am vrut să deschid gura, să spun un cuvânt, atâta. Dar părintele a continuat, s-a ridicat, pur și simplu s-a transfigurat la față și lacrimile au început să-i șiroiască pe obraz, s-a umplut de lumină, ridica ochii spre cer și spunea:
– Dorul de Dumnezeu, dorul Lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, Doamne Iisuse.
M-am simțit ca Motovilov în fața Sf. Serafim de Sarov. Când l-am văzut cum s-a schimbat așa în lumină. M-am cutremurat, apoi am început și eu să plâng în fața lui și să zic Doamne Iisuse și simțeam cum rugăciunea țâșnea din mine, adică am înțeles ceea ce spunea el despre bucurie, despre har.
Bineînțeles, a fost o demonstrație la mine, totul s-a șters pe urmă, dar părintele mi-a arătat ce înseamnă adevărata rugăciune și ce înseamnă mângâierea Duhului și dorul de Dumnezeu. Despre care atât de frumos vorbea:
– Dacă dobândești dorul de Dumnezeu, nici una din bucuriile stricăcioase ale acestui veac păcălitor nu te mai amăgește.
Iar în încheiere, nu vreau să lungesc cuvântul, când l-am văzut ultima oară, fiind cu 2 luni înainte de adormirea lui, mi-a spus următorul cuvânt:
– Cât pot, nu vă uit iar după ce voi trece dincolo, dacă voi afla milă în fața Lui Dumnezeu așa am să mă rog: „Doamne, pe toți care au trecut pragul chiliei mele, învrednicește-i să dobândească un colțișor de Rai!”
Să avem parte de binecuvântarea lui!