Dragostea trupească, ce caută desfătări în afara nunţii, este condamnabilă, deoarece ea vatămă pe om. Ea se joacă cu inima oamenilor tot astfel cum vântul se joacă cu valurile mării. Ea este o ură plină de poftă, gata să calce în picioare, pentru desfrânarea sa, sfinţenia nunţii.

Adevăratele ei nume nu sunt „dragoste”, ci dragoste de sine, egoism, desfrâu, destrăbălare, iubire de plăcere, curvie, preacurvie, gelozie şi chiar ură.

Cuvântul lui Dumnezeu condamnă în chip desăvârşit toată această vicioasă, extraconjugală, nelegiuită şi ticăloasă „dragoste”. Dacă vreun oarecare creştin, liber de legătura cununiei, ar avea către o fată necăsătorită o mare admiraţie şi gânduri curate, el trebuie să se lege cu ea prin legiuita nuntă în numele Domnului (I Cor. 7, 39).

Dragostea în hotarele nunţii este unica legătură trupească binecuvântată de Dumnezeu. Numai ea poate fi numită dragoste.

La un singur lucru trebuie să luăm aminte doar, că deasupra acestei binecuvântate de Dumnezeu iubiri între soţi există încă un chip al dragostei, şi mai înalt: dragostea duhovnicească, fără de care şi cea mai curată dragoste a celor căsătoriţi nu va putea fi trainică.

Multe dintre căsătoriile începute cu apropiere sufletească sinceră din partea ambelor părţi se destramă îndată pentru că în acele căsnicii nu se dezvoltă binecuvântata dragoste duhovnicească între soţi;

Astfel, ambele părţi îndată se vor urî una pe cealaltă şi, având ca motiv caracterele lor pline de asprime, vor ajunge la nesuportare reciprocă.

Pronia lui Dumnezeu îngăduie asprimile în caractere, ca fiecare în parte să privească prin nedesăvârşirile celuilalt propriile lui nedesăvârşiri şi astfel să crească duhovniceşte şi să nu caute în ele motiv de a desface binecuvântata de Dumnezeu nuntă, spre pierzare duhovnicească.

Hristos a spus, îndemnând la răbdare şi la început de nevoinţă în nuntă: Deci ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă! (Mat. 19, 6). Această dragoste duhovnicească e trebuincioasă fiecărui creştin, fie căsătorit, fie necăsătorit.

Pentru aceasta e de trebuinţă ca orice creştin să se roage. Anume pe ea a avut-o în vedere Sfântul Efrem Sirul când ne învaţă să spunem în rugăciune: Duhul dragostei dă-mi-l mie Doamne!

La început, această dragoste nu este lesnicioasă, ci grea trudă şi jertfelnică nevoinţă. Abia la sfârşit ea se preface în mare, statornică, întru totul sporită şi de neînlocuit bucurie. Însă dragostea trupească, neclădită pe cea duhovnicească, începe lesnicios şi se termină plină de decepţii”!

Arhim. Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Siru.