Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur (344-407) este sărbătorit de Biserică în ziua de 13 noiembrie. Mai în josul articolului citiți textul părintelui Ioan Istrati.
Viața Sf. Ioan Gură de Aur
"Luminătorul şi dascălul lumii, stâlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei, Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia Siriei, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa cea elinească, însă slăviţi şi bogaţi. Tatăl lui era voievod şi se numea Secund, iar mama sa, Antuza". (Vieţile Sfinţilor)
"Sfântul Ioan, cunoscând pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, a lepădat credinţa elinească şi, alergând la prea sfinţitul Meletie, care păstorea în acea vreme Biserica Antiohiei, a primit de la dânsul Sfântul Botez". (Vieţile Sfinţilor)
După aceea, au fost botezaţi şi părinţii săi. La scurt timp după primirea Sfântului Botez, tatăl său s-a stins din viaţă, iar mama sa, Antuza, care a rămas văduvă de tânără, avea mai puţin de 20 de ani, s-a ocupat de creşterea sa.
Sfântului Ioan i s-a asigurat o educaţie deosebită, sub îndrumarea unor mari învăţaţi şi filosofi din Antiohia, tânărul manifestând o mare pasiune pentru oratorie. În ceea ce priveşte învăţătura creştină i-a avut ca îndrumători pe arhiepiscopul Antiohiei, Meletie, şi pe episcopul Tarsului, Diodor.
După moartea mamei sale, a petrecut patru ani într-o mănăstire din munţii din preajma Antiohiei şi doi ani ca pustnic într-o peşteră. A fost hirotonit diacon de către arhiepiscopul Meletiei, şi apoi sfinţit preot de către arhiepiscopul Flavian, urmaşul lui Meletie.
În timpul cât a slujit ca preot, Sfântul Ioan a devenit vestit pentru predicile sale rostite în toate bisericile din Antiohia şi din împrejurimi, în fiecare duminică şi sărbătoare.
Odată, pe când predica în biserică, o femeie din mulţime, neînţelegând adâncul cuvintelor lui, a zis cu glas tare: "Învăţătorule duhovnicesc, sau mai bine să-ţi zic Ioane Gură de Aur (Hrisostom, în limba greacă), fântâna ta este adâncă iar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate ajunge la adâncimea cuvintelor tale". Şi din aceea zi aşa i-a rămas numele Sfântului Ioan. ("Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţii de peste an", arhimandrit Cleopa Ilie)
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, care se afla la începutul misiunii sale de preot, a gândit în sine că nu este bine a spune lumii învăţătură în cuvinte mari. Şi de atunci se silea să ocolească termenii teologici şi filosofici pe care îi cunoştea atât de bine, şi să vorbească în cuvinte simple, pentru ca şi ascultătorii cei mai neînvăţaţi să înţeleagă şi să aibă folos.
"Dascălul pocăinţei şi părintele săracilor"
El nu vorbea învăţături înalte şi dogme greu de înţeles. Ci, mai ales, spunea cuvinte de învăţătură morală, despre faptele bune, despre păcatele care ucid sufletul, despre Rai şi iad şi despre Judecata de apoi.
De asemenea, nimeni n-a vorbit mai mult şi mai frumos în Biserica lui Hristos despre pocăinţă şi despre milostenie ca Sfântul Ioan Gură de Aur, spunea părintele Cleopa Ilie. De aceea s-a şi numit de toţi "dascălul pocăinţei şi părintele săracilor".
Sfântul Ioan Gură de Aur, ridicat la rangul de arhiepiscop al Constantinopolului de către împăratul Arcadie, a fost un fervent propovăduitor al dreptei credinţe.
În calitatea sa de ierarh al Constantinopolului, a combătut prin cuvântările sale luxul şi lăcomia, făcându-şi inamici printre potentaţii vremii, printre care s-a aflat şi împărăteasa Eudoxia.
În timpul controverselor origeniste, în urma unui sinod, în anul 403, Sfântul Ioan a fost învinuit de erezie şi a fost alungat din scaunul patriarhal. Deşi s-a întors pentru o scurtă vreme, Sfântul Ioan a fost în cele din urmă exilat în Armenia, la Cucuz, apoi la Comane, unde, îndurând mari privaţiuni, a şi murit.
A fost dus spre locul de surghiun sub pază, făcându-i-se multe neajunsuri, că doar ar muri mai degrabă. A fost dus prin ploaie şi alteori prin arşiţa soarelui, iar prin cetăţi şi prin sate nu era lăsat să intre.
Cu Sfântul Ioan, erau doi preoţi şi un diacon, care au mers din Constantinopol împreună cu dânsul în surghiun.
La Comane, unde era o biserică închinată Sfântului Sfinţitului Mucenic Vasilisc, episcopul Comanilor, care a pătimit pentru Hristos în Nicomidia, arhiereul Ioan Hrisostom a săvârşit Sfânta Liturghie.
După slujbă, făcând rugăciune de mulţumire, i-a îmbrăţişat pentru ultima dată pe cei ce erau împreună cu dânsul. Apoi, culcându-se, a spus cuvântul cel obişnuit: "Slavă lui Dumnezeu pentru toate!" şi însemnându-se cu semnul Crucii, a zis cuvântul cel mai de pe urmă: "Amin!". Atunci îndată şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, pentru că a purtat Crucea în toată viaţa sa, răstignindu-se lumii şi împreună răstignindu-se cu Hristos.
Aşa s-a stins lumina Bisericii, astfel a tăcut gura cea de aur, astfel şi-a săvârşit nevoinţa şi alergarea bunul nevoitor şi pătimitor, care a fost pe scaunul patriarhiei şase ani, iar în surghiun a suferit trei ani, fiind dus din loc în loc.
"Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur"
Au rămas în Biserică scrierile sale de o foarte mare valoare spirituală şi de o rară frumuseţe literară, printre care se numără "Despre preoţie", "Cuvântări asupra Evangheliei lui Matei", "Cuvântări la cele 14 epistole ale Sfântului Apostol Pavel" ş.a.
Sfântul Ioan Gură de Aur a alcătuit slujba Sfintei Liturghii, "Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur", care se săvârşeşte în Biserica Ortodoxă în majoritatea duminicilor şi sărbătorilor de peste an. (surse: vol. "Vieţile Sfinţilor"; "Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţii de peste an", arhimandrit Cleopa Ilie, Ed. Episcopiei Romanului, 1996)
Textul părintelui Ioan Istrati
'Trăim într-o lume în schimbare. Peste tot viață, moarte, trecut, îmbătrânire, generații, treceri de la o etapă la alta. Oamenii devin ceea ce părinții lor au fost, copiii ajung tineri și apoi adulți, bătrânii se prefac în pământ și suflete, peste tot spectrul morții neîndurătoare bântuie stăruitor.
Asta e însă de când lumea și pământul. Dar stilul nostru de viață accentuează schimbarea și trecerea într-un așa hal, încât uneori, dacă avem urechile inimii ciulite, acest dans al vremelniciei devine dureros, pătrunde în sufletul nemuritor și contaminează cu neființă temeliile veșnice ale inimii.
Să ne închipuim cum era o zi de muncă în lumea Sfântului Ioan Gură de Aur, omul care a scris cărți cât zece oameni și tâlcuiri de pătruns cât pentru o veșnicie.
Imaginați-vă o lume fără niciun zgomot mecanic, fără mașini, fără becuri, în care întunericul adânc al nopții nu era străpuns decât de vreun opaiț aplecat asupra Scripturii grele din piele de oaie sau de vreo copită de cal lovindu-se de pietrele din caldarâm.
O lume fără televizor, internet, telefon mobil, facebook, fără trenuri, alarme, în care scrâșnetul materiei automatizate pur și simplu nu se aude deloc.
O lume wireless, adică fără fire, fără beepuri, fără leduri, dar plină de har, de zumzet de albină și de lumină de stele. O lume fără avioane pe cer, dar plină de păsări.
O zi care începea devreme, fără deșteptător, dar cu vestire de cocoși, o lume cu Dumnezeiasca Liturghie, cântată domol, dăruitoare de odihnă, fără microfoane și difuzoare, dar cu voci pornind din piepturi pline de aerul tare al înălțimilor.
Îmi aduc aminte că pe vremea când eram prin Athos, bătrânul sfânt Dionisie de la Colciu îmi povestea șoptit cum marele Nectarie protopsaltul, atunci când cânta, în fața lui se crea un suflu puternic de aer, un curent plin de armonie melodică bizantină, ce deștepta din morți până și moaștele aghiorite.
Revenind la o zi din viața Sfântului Ioan, după cereasca Împărtășire din Trupul lui Hristos, câteva mii de oameni flămânzi, strânși în jurul Bisericii, se ospătau alene din bunătățile strânse de predica mustrătoare a marelui antiohian.
Apoi ziua continua cu studiu, multă scriere, tâlcuiri, epistole trimise azi și care ajungeau într-un an în colțurile Imperiului, povățuiri ieraticești, discuții cu preoții eparhiei, multă multă rugăciune, cele șapte laude la Biserică, pravilă și apoi studiu de noapte în lumina lămpii și somn pe un scăunel sau pe un pat de scândură.
Pe vremea aceea, oamenii nu aveau camera lor, ci o singură cameră care era deopotrivă living, sufragerie, bucătărie, dormitor, așa că împărțeau frățește totul, de la strachina de mâncare până la plânsul bebelușului în miez de noapte. Călugărul însă avea chilia lui, plină de lumina rugăciunii și a smereniei.
Ceea ce spun acum mai poate fi experiat, desigur infinitezimal, atunci când venim la o mănăstire izolată, intrăm în taina ei de rugăciune și de liniștire pentru mai multă vreme, și apoi ne întoarcem în zumzetul orașului. Același lucru mi s-a întâmplat și mie.
După vreo două luni petrecute în Sfântul Munte, vacanța de vară apropiindu-se de obștescul sfârșit, a trebuit să iau din nou calea lumii, din Kareia spre Daphne, Ouranopolis și Tessalonic.
Aici, orașul mi-a părut îngrozitor de zgomotos – deși este un oraș liniștit în comparație cu altele. Peste tot senzația acută era de vorbire fără rost, de singurătate afișată în urlete, oamenii își strigau neființa, gesticulau pe stradă, erau vocali fără folos.
Mă dureau urechile de atâta zgomot și, pentru câteva zile, până m-am obișnuit, migrena a fost mereu cu mine.
Acestea fiind spuse, vedem acum ce diferență enormă de trăire, ce prăpastie între felul nostru de a fi și cel patristic. Cât zgomot pentru nimic aici, în veacul 21, ce urlet al pământului stors de vlagă, câtă inutilitate obositoare revărsată pe ecrane și în inimi, având aparența de ființă.
Zgomotul de sudură, de flex sau de drujbă, glasul roților de fier, motoarele puse la treabă, toate acestea sunt ca un strigăt de durere al materiei, împovărată de neființa păcatului omenesc și rușinată de obsesia omului de a o adora fără motiv.
Soluția pentru reîntoarcerea la adevărata ființă nu este scurtcircuitarea tuturor legăturilor tehnologice ale umanității.
Este ascultarea mai atentă la glasul pământului, trăirea mai profundă a tainei vieții, întoarcerea la țară (după povața Sfântului Paisie Aghioritul), învățarea vechilor obiceiuri întemeietoare de suflet, stăruirea în Biserică și privirea mai adâncă la această minune a vieții pe care Dumnezeu o revarsă necontenit peste noi, pentru a simți iubirea lui cea fără de hotar.' - Pr. Ioan Istrati.