Purtăm în noi păcatul strămoşesc, această otravă a celei dintâi ispite a lui Adam în Rai – “Veţi fi ca Dumnezeu” – însă ascultarea ne poate slobozi de ea.

Totul atârnă de legătura noastră cu Dumnezeu. De vom avea încredere în pronia Sa, vom avea şi îndrăzneala de a urma cuvântului duhovnicului nostru. Logica proprie vieţii zilnice şi minţii noastre nu este destul. Dumnezeu părăseşte pe cel ce are prea multă încredere în propria sa înţelegere.

Nu are însemnătate că un cuvânt este potrivnic nouă, că un sfat este împotriva bunului simţ; dacă suntem gata a-l urma, de vom avea încredere în el, Dumnezeu întotdeauna sfârşeşte prin a rândui lucrurile într-un sens pozitiv. Taina ascultării este una din realităţile de cea mai mare însemnătate în calea mântuirii.

Dumnezeu să vă păzească! Iar voi, păziţi atitudinea dreaptă! Din afară nimic nu se vede; este o viaţă ce nu are nimic deosebit. Ci înlăuntru, din pricina ascultării, suntem într-o stare de neîntreruptă încordare.

Aşa trebuie să fie creştinul: un “cablu” de înaltă tensiune pe care o păsărică se poate odihni fără nici o primejdie, dar prin care trece o energie în stare a face să explodeze întreaga lume. Iată cum vom avea intrare în vecinica împărăţie a lui Hristos. Prin mica nevoinţă a ascultării omul trece în fiinţarea cea fără de început a lui Dumnezeu.

Arhimandrit Sofronie Saharov, Din viaţă şi din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 41-42.

Citește și - 'Pentru om cea mai mare pedeapsă este ca Dumnezeu să-l lase propriei voi!' Sfaturile Sf. Cuvios Sofronie de la Essex

Pentru om cea mai mare pedeapsă este ca Dumnezeu să-l lase propriei voi. În epoca noastră, care a lepădat pe Hristos, nimeni nu înţelege această părută robie.

Rugăciunea curată presupune lipsa de griji. Ea se dobândeşte atunci când, în orice lucru pe care-l facem, mintea noastră se află slobodă spre a gândi şi a trăi numai prin numele cel sfânt, harul Sfântului Duh.

Eu nu am venit ca să impun altuia voia mea, ci, după pilda lui Hristos, ca să îi slujesc. Încercaţi să trăiţi astfel şi veţi vedea că harul lui Dumnezeu va fi cu voi. Apoi însuşiţi-vă această atitudine în fiece clipă a vieţii voastre.

De nu vom ajunge a pătrunde înţelesul slujirii celuilalt, viaţa noastră va fi fără de folos. De voim să ne reînnoim firea, să ne facem asemănători lui Dumnezeu, trebuie ca viaţa noastră să fie stăpânită de dorinţa de a sluji celuilalt. Slujirea aproapelui are o putere mântuitoare, nesfârşit mai mare decât orice teorie theologică.

Cum putem cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum este? Hristos ne arată calea, cerându-ne a petrece în sfinţenie pentru a nu vătăma pe aproapele, a preţui mai mult pe ceilalţi decât pe noi înşine şi a nu ne lupta să îi stăpânim. Trebuie să murim nouă înşine pentru ca ceilalţi să trăiască. Hristos a spus-o: «Nu vă temeţi a vă pierde sufletul în această slujire». Cel ce slujeşte aproapelui îşi mântuieşte sufletul pentru viaţa vecinică.

Care este arma vrăjmaşului împotriva mântuirii noastre? Zavistia. În Evanghelie Pilat ştie că iudeii vor să-l omoare pe Hristos din zavistie. Zavistia este cea mai puternică armă a vrăjmaşului. De aceea trebuie, mai nainte de toate, să ocolim gândul de zavistie.

Zavistia este proprie tuturor oamenilor, indiferent de starea lor socială. Desigur, întotdeauna se găseşte cineva mai tare decât noi. Ceilalţi au întotdeauna ceva ce am dori şi noi să avem. Prin zavistie lepădăm pe ceilalţi; iar viaţa devine cu adevărat un fel de chip întunecat şi turbure al lui Dumnezeu.

Încercaţi ca niciodată să nu osândiţi pe altul, ci să vă rugaţi pentru el. A judeca pe altul pentru neajunsurile sale înseamnă a nu ne vedea propriile neajunsuri. În starea noastră de cădere nu putem judeca în chip drept pe fratele nostru. Să nu fiţi prea siguri că fratele vostru se înşală. Nu îl judecaţi.

Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, pp. 45-46