'Prinţesa căzută - Două schizofrenii! Una dintre pandemiile care bântuie astăzi printre oameni şi de care nu se inflamează mai nimeni dintre prezentatoarele inepte de la tv este depresia.

La o primă vedere, urmărind niscaiva statistici – care sunt limitate, dar dau o măsură relativă asupra situaţiei, aproximativ 5 milioane de români suferă de depresie, fie ea mai accentuată sau abia vizibilă.

O primă întrebare: de ce nu se sesizează media agresivă asupra acestei situaţii? Pentru că ea însăşi infuzează şi întreţine atmosfera care generează depresia. Pentru că depresia înseamnă sume enorme de bani în buzunarele comercianţilor.

Să o luăm pe rând. Stresul a devenit un aer pe care-l respirăm fie că vrem fie că nu. Poluarea cu stres – fie el vizual, auditiv, olfactiv, mental, valoric – este prezentă de la primele ore ale nopţii – tramvai, motociclişti isterici care-şi ambalează motoarele a moarte subită, împătimiţi de zgomote tari, artificieri de ocazie, maeştrii bormaşinii, până în veac.

Drumul spre serviciu dimineaţa e un marasm, o catastrofă pentru spirit, traficul aberant şi „gândit” de nişte vietăţi rudimentare (îngustarea unui drum de la trei benzi de circulaţie pe sens la unul singur generează ambuteiaj chiar şi (mai ales) în mintea unui cimpanzeu), aglomeraţiile absurde de lângă şcoli, agenţi care încurcă traficul etc., iată doar câteva piese din puzzle.

Noţiunea însăşi de serviciu a devenit apanajul unui abuz – hrană pentru o elită de complexaţi care trebuie să îşi justifice salariile grase: totul e foarte urgent, obligatoriu, subit, necesar (mai puţin munca lor, care e sublimă...).

Prostia însăşi e un stres cumplit pentru ceilalţi. După opt ore de poligon de tragere, o nouă şarjă de aberaţie rutieră şi în sfârşit acasă. Aici, al doilea job pentru mulţi dintre noi, mâncare, alte angarale, vizite la instituţii inutile, facturi de plătit in personam, crime la tv, ştiri apocaliptice etc.

Depresia – spun ăştia de la INS – e remarcată mai ales la femei. Asta pentru că ele se caută mai des de boli, bărbatul neaoş, cu cămaşa purtată de o săptămână, se tratează cu anestetic local, alcool.

Una dintre cauzele fundamentale ale acestei nebunii de masă – dincolo de tehnologie, secularizare, risipire în mii de proiecte, comoditate (lene a bunăstării), materialism, consumism, pe care le vom mai vizita – este doza letală de imaginar tâmp pe care o primim în copilărie.

Toate fetiţele visează că vor fi prinţese, obsesia compulsivă e mai pregnantă (în sens etimologic) la naţiunile occidentale decât la noi. Ţin minte cât am stat în Anglia la o bursă de doctorat, toate canalele media aberau despre familia regală (The Royals), fie că era vorba de un discurs fad şi repetat la nesfârşit, fie de orice trivialitate de nimic.

Tabloidizarea de tip „princess” era felul de a fi al tuturor fetiţelor colegilor mei, toate se maimuţăreau regal, se alintau a la „Princess Diana” (în treacăt fie spus, o femeie destul de neatractivă fizic şi în orice caz fără charismă de public), dar oricum de infinite ori superioară nonagenarelor putrede din peisaj. Mai târziu, când a apărut Ducesa de Cambridge şi soră-sa, lucrurile s-au mai diversificat.

Revenim, mania regală paralizează la modul aproape fizic imaginarul colectiv al occidentalului – printre care ne situăm şi noi, periferic, dar suntem acolo. Costumaţii ridicole, rochiţe paranoide, jucării cu prinţi şi prinţese, desene animate regale, rechizite, jocuri, totul e infestat de tulburarea obsesivă a regalităţii.

Ba chiar şi cântecele, în loc să celebreze iubirea sau alte sentimente nobile, au ajuns să miroasă a bani „regali” – unul vrea să fie milionar atât de ... mult (unul Bruno de pe Marte), alţii plâng: „We`ll never be royals” (Lorde). Copiii trăiesc cu impresia că sunt prinţi şi încetul cu încetul ajung să creadă această nerozie.

Bine, oricine are nevoie de un ideal, iar când vrei un proiect de viaţă e bine să îţi fixezi o ţintă înaltă, că oricum nu o s-o ajungi. Lumea asta e prea plină de întuneric şi avem nevoie de ceva iluzii cu paiete pentru a-i supravieţui. Dar aberaţia de tip regal în mintea copiilor noştri e mult mai periculoasă.

Cei care sunt mai sensibili, mai ales fetiţele care au fost răsfăţate, alintate, împopoţonate cu funde şi sclipici, alunecă într-o lume atât de abrupt violentă valoric, încât survine imediat ca o talpă uriaşă depresia, ca sentiment al inutilităţii şi deşertăciunii de sine.

O prinţesă, abia scoasă dintre păpuşi de porţelan, iepuraşi şi cutiuţe muzicale, cade în adolescenţă într-un marasm de trivialităţi, violenţă, obscenitate, obsesie, sexualitate, prostituţie mentală, abuz psihologic, traume interioare, impostură, excrocherie, exploatare de sine.

Corespondent, mireasa îmbrăcată în alb, cu coroniţă de argint pe cap, purtată pe norişori de brânză albă, cu conţinut pufos, angelic, pur, se prăbuşeşte într-o lume în care va trebui să muncească opt ore pe zi pentru alţii, plus piaţă, condus, călcat, spălat, gătit, curăţenie, copii.

Universul fals de tip „royal” construit cu trudă şi cu mulţi bani de către părinţi inconştienţi devine în mod logic universul fals al schizofreniei de fiecare zi, în care femeia abrutizată de o societate septică, cu sacoşele pline de zarzavat, visează toată ziua la caleşti, romantisme, cai albi sau verzi pe pereţi, concedii exotice, bărbaţi rectangulari, suită, trenă etc.

Remedii contra depresiei!

Educaţia de tip creştin, cu realismul ei duhovnicesc, antrenamentul stăruitor al smereneiei, explicaţiile pline de iubire ale părinţilor, implicarea copilului în truda zilnică, lecturile folositoare, obişnuinţa de a ajuta pe cei săraci.

Mersul la Liturghie care este o imersie în harul Lui Dumnezeu şi o experienţă comunitară complexă şi unică, fiorul descoperirii Sfinţilor Părinţi şi a sfinţilor în general, cu viaţa lor excepţională, cultivarea iubirii jertfelnice şi a bucuriei de a munci pentru frumos, iată câteva – cred – dintre remediile acestui sindrom de hemofilie spirituală.

Căci Duhul Sfânt este Duhul realităţii transparente în har, în care iubirea de Dumnezeu şi de aproapele e aerul veşniciei pe care-l tragem cu nesaţ în piept în Biserică, sinaxa poporului lui Dumnezeu. - pr. Ioan Istrati.