Într-o predică rostită cu ani în urmă la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania povestește despre răscumpărarea din robia egipteană a poporului ales, făcută de Dumnezeu prin Moise, și despre răscumpărarea lumii din robia păcatului și a morții, făcută de Dumnezeu prin Fiul Său, Iisus Hristos.

„Iubiți credincioși, ca introducere, aș vrea să vă amintesc că în Vechiul Testament ni se povestește cum poporul israelit, la începutul existenței sale ca popor bine definit și ales de Dumnezeu, din cauza unei secete și foamete, s-a strămutat în Țara Egiptului și a trăit acolo ca popor monoteist în mijlocul unui popor păgân, politeist, vreme foarte îndelungată, generații după generații.

Când Dumnezeu a hotărât să-i elibereze, l-a chemat pe profetul Moise, cel care fusese născut în Egipt și fusese crescut chiar la curtea faraonului, un om înzestrat cu har, dar și cu foarte multă știință și înțelepciune.

El a fost cel care a dat semnalul pentru eliberare, însoțit de fratele său Aaron, care era marele preot al Dumnezeului celui viu.

Au trecut Marea Roșie printr-un semn minunat: din porunca lui Dumnezeu, Moise și-a ridicat toiagul în văzduh deasupra apelor și acestea s-au despicat în două, evreii putând să treacă prin fundul mării ca pe uscat. Ajunși dincolo, același Moise și-a întors fața către mare și, cu același toiag, a făcut semn apelor să-și revină la loc.

Știm cu certitudine că toate faptele reale din Vechiul Testament au și o semnificație simbolică, pe care oamenii aveau s-o înțeleagă foarte târziu, de-abia în vremea Noului Testament, și anume, aceste două semne făcute de Moise – unul, la început, pe verticală, poruncind apelor să se despice în două, și cel de al doilea pe orizontală, poruncind apelor să-și revină la loc – au prefigurat, pentru prima dată, semnul crucii.

Călătoria ar fi trebuit să fie de scurtă durată, pentru că drumul din Egipt până în Țara Palestinei, de unde plecaseră evreii, în Canaan, nu era foarte lung – s-ar fi ajuns în câteva zile.

Dar, la un moment dat, încă din primele zile, evreii au intrat în deșert și au început să ducă lipsă de alimente. A început să le fie foame. Și atunci foarte repede au început să cârtească împotriva lui Moise, spunând:

„De ce ne-ai luat de-acolo, de la egipteni? Eram noi sclavi, eram robi, și munceam pe degeaba, dar, cel puțin, ne dădeau mâncare; aveam pâine și-n căldări fierbea carnea cu care puteam să ne hrănim, iar tu ne-ai luat de-acolo și ne-ai adus ca să ne dai libertatea, dar o libertate flămândă. Iată că o să pierim pe-aici.”

Și atunci și Moise, și Dumnezeu, s-au supărat, că în loc să priceapă acest mare dar al libertății și în loc să admită jertfa câtorva zile de lipsuri, ei au preferat să cârtească împotriva lui Dumnezeu și a profetului Său. Și atunci Moise le-a spus în gândul său:

„Bine, dacă voi cârtiți și sunteți așa de repezi să vă întoarceți la idolii egipteni și la viața voastră de robi, atunci voi nu veți merita libertatea și nu veți merita să ajungeți în Țara Făgăduinței, în Țara Canaanului, țara unde curge lapte și miere.”

Și așa că, în loc s-o ia pe drumul cel scurt, Moise i-a învârtit prin pustia Sinaiului, adică în Peninsula Arabică de astăzi, vreme de patruzeci de ani, pe cărări foarte întortocheate, cu popasuri lungi, până când a pierit toată generația care plecase din Egipt și s-a ridicat generația cea nouă, reprezentată de un alt ales al Domnului, care a fost Iosua Navi și care l-a dus pe poporul din această generație nouă în Țara Făgăduinței.

Nici Moise n-a apucat să intre în Țara Făgăduinței, ci doar s-o vadă. Și el greșise în fața lui Dumnezeu – el, profetul puternic, a cărui credință nu se clintise niciodată; dar, atunci când la un moment dat evreii erau însetați, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise:

„Izbește cu toiagul în stânca aceasta!”, care era o stâncă seacă, și Moise a izbit, dar nu o dată, ci de două ori. A curs apă din belșug, așa încât tot poporul și-a potolit setea, dar Dumnezeu l-a dojenit pe Moise:

„Eu ți-am spus să lovești o singură dată. Tu de ce ai lovit de două ori? Înseamnă că nu ai avut încredere totală în ceea ce ți-am spus Eu.

Pentru aceasta, vei avea o singură pedeapsă: tu vei vedea Țara Canaanului, la sfârșitul călătoriei, de sus, de pe un munte. Acolo, însă, vei muri și de intrat în ea nu vei intra.”

Așa s-a și întâmplat. Moise a murit pe munte, mormântul nu i s-a cunoscut niciodată, iar aceasta printr-o iconomie divină, ca nu cumva evreii, care erau foarte înclinați spre idolatrie, atunci și mai târziu, să facă din el un zeu sau un idol.

Iubiții mei, vă imaginați că această călătorie, care ne este istorisită în cele cinci cărți pe care le-a scris Moise, și care sunt primele cinci cărți ale Vechiului Testament, deci ale Bibliei, a fost foarte lungă și dramatică.

Dumnezeu și-a pedepsit poporul, dar pentru că l-a iubit și a vrut ca el să se mențină popor monoteist, să străbată istoria astfel, pentru ca astfel să pregătească drumul pentru venirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Călătoria a fost plină de primejdii, evreii au suferit de foame, dar Dumnezeu, la un moment dat, le-a dat mană din cer, din care se săturau, le-a dat apă atunci când le-a trebuit, le-a dat chiar și păsări – prepelițe – pentru că duceau dorul cărnii.

Adică a făcut toate concesiile, iar ei, în schimb, au fost nerecunoscători, pentru că, la un moment dat, profitând de absența lui Moise, care se găsea sus pe Muntele Sinai, spre a primi Tablele Legii, ei atunci și-au găsit să toarne un vițel de aur, după modelul idolilor egipteni, care aveau cultul boului, al taurului, al vițelului, și au început să i se închine.

Acolo, deci, în mijlocul pustiei, deveniseră pentru o vreme idolatri, ceea ce L-a făcut pe Dumnezeu să se mânie, dar l-a făcut și pe Moise să-L roage pe Dumnezeu:

„Dacă, Doamne, mi-ai dat poporul acesta pe seama mea, lasă-l să trăiască. Și dacă este vorba să pedepsești pe cineva, pedepsește-mă pe mine. Șterge-mă pe mine din Cartea Vieții și lasă-i pe ei să trăiască în această Carte.” Și Dumnezeu l-a ascultat pe Moise, dar planul Său a fost împlinit.

Ei bine, iubiții mei, v-am făcut această incursiune, această introducere, pentru cei care încă nu ați citit Vechiul Testament, sau poate nu rețineți acest episod, spre a vă spune, sau a vă aminti, că, la un moment dat, poporul evreu a ajuns într-un loc pustiu-pustiu, însă în care s-a întâmplat o invazie de șerpi, și anume, de pești veninoși, foarte veninoși, a căror mușcătură era mortală.

S-au împânzit șerpii prin toată tabăra evreilor, printre corturile lor, prin nisipul deșertului, și cel care era mușcat de acest șarpe murea imediat. Era mare groaza în popor. Ș atunci Moise și-a ridicat ochii spre Dumnezeu și Dumnezeu i-a poruncit:

„Toarnă un șarpe de aramă și înfige un stâlp în pământ cu o bârnă deasupră-i și înalță acest șarpe și spune poporului ca cei mușcați de șerpii veninoși să se uite la acest șarpe de aramă și ei se vor vindeca numai prin faptul că se uită la el.”

Iar Moise a făcut așa cum îi spusese Domnul. A turnat un șarpe mare de aramă, așa ca să fie văzut de toți, l-a înălțat pe un stâlp și a spus: „Cei care sunt mușcați de șarpe sau vor mai fi mușcați de șerpi să se uite la el și să se vindece.” Și miracolul s-a produs.

Iubiții mei, acesta este un fapt istoric, real, dar el, așa cum v-am spus, a căpătat și valoare de simbol.

Șarpele era ridicat pe un stâlp foarte înalt, care avea o bârnă orizontală sus, aproape de vârf, în așa fel ca să fie și încolăcit, iar șarpele să-și poată întoarce capul către cei care voiau să-l vadă.

Simbolul acesta este citat de Mântuitorul Iisus Hristos într-o convorbire avută cu ucenicii și pe care ne-o istorisește Sf. Ev. Ioan.

Și spune Domnul: „Așa cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa Se va înălța Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”

Iubiții mei, dacă vom citi sau reciti cu atenție Noul Testament, vom vedea că Mântuitorul Hristos folosește de mai multe ori cuvântul „a înălța” și „înălțare” referindu-se la El, dar nu la evenimentul Înălțării la Cer, așa cum îl avem noi consemnat în calendar – „Înălțarea Domnului” – ci e vorba de înălțarea Sa pe cruce.

Iar aici simbolul este foarte evident: așa cum Moise a înălțat șarpele pe cruce, pentru ca oamenii să nu piară, ci să aibă viață, tot așa și Fiul Omului Se va înălța pe cruce, pentru ca tot cel ce crede în El – fiecare om care crede într-Însul – să nu piară, ci să aibă viață veșnică.

Dacă, prin uitătura la șarpele de aramă, omul își asigura viața de pe acest pământ, privirea către Iisus Hristos merge mai departe, îl vindecă pe om de păcate și îi asigură viața veșnică. […]

Ce este păcatul săvârșit de om decât un efect al șarpelui celui de demult, diavolul, sub chipul căruia Satana i-a ispitit pe strămoșii noștri Adam și Eva, în grădina Raiului?!

Că este așa ne-o spune clar Apocalipsa, în care se vorbește de diavolul, „șarpele cel de demult”, care se numește Satana.

Așadar, șarpele, prin viclenia lui, prin faptul că se insinuează, prin faptul că poate să fie înșelător și, uneori, fascinant, el este un simbol și o expresie a păcatului, care de cele mai multe ori capătă forme frumoase, atrăgătoare, insinuante, înșelătoare, până când pune stăpânire pe om prin cultivarea lui. […]

Ei bine, iubiții mei, dacă ai fost mușcat de șarpele păcatului, îndreaptă-ți ochii către crucea pe care S-a înălțat de bună voie Domnul nostru Iisus Hristos.

Și dacă tu cu credință îți vei înălța ochii spre această cruce, păcatul tău – mușcătura veninoasă a șarpelui – se va vindeca. Pentru că, ni se spune în continuare în Evanghelie, „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a trimis în lume, pentru ca ot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”

Iubiții mei, evenimentul Răstignirii Domnului îl cunoaștem, și-l cunoaștem foarte bine. Cunoaștem jertfa Sa de pe cruce, dar e bine să reținem că această înălțare pe cruce nu a fost un scop, ci un mijloc.

Scopul imediat a fost Învierea, pentru că pe cruce Domnul a murit, de pe cruce a fost coborât și în mormânt a fost îngropat, dar din același mormânt a înviat, pentru ca apoi să se înalțe cu adevărat la Cer.

Așadar, nu crucificarea, nu răstignirea, ci Învierea a fost scopul. Și nici Învierea de dragul învierii, ci de dragul nostru, al oamenilor.

Pentru noi, cum spunem în Crez, și pentru a noastră mântuire, s-a pogorât Domnul Iisus din Cer ca Fiu al lui Dumnezeu, S-a făcut om, de dragul nostru a suferit și foame, și sete, și toate slăbiciunile omenești, în afară de păcat, de dragul nostru a propovăduit Evanghelia, de dragul nostru a acceptat să fie arestat, scuipat, batjocorit, încununat cu spini, răstignit pe cruce și omorât de oameni. De dragul nostru. Și numai de dragul nostru. […]

Și, în încheiere, vă voi aminti ultimul verset din Evanghelia de astăzi: „Că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume nu să judece sau să osândească lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr-Însul”. E bine să reținem acest lucru pentru mângâierea noastră sufletească, iubiții mei. […]

Iubiții mei, înaintea dreptății lui Dumnezeu este mila Lui și iubirea Lui față de cei drepți, dar și față de cei păcătoși, cărora le dă o șansă a îndreptării.

Oricând, până pe patul de moarte, fiecare om are șansa de a se îndrepta, chiar ultima clipă, având noi exemplul tâlharului de pe cruce, a unuia din cei doi tâlhari, care a recunoscut dumnezeirea lui Iisus și-a recunoscut păcatele lui cele grele și căruia Iisus i-a spus:

„Adevăr îți spun ție că astăzi vei fi cu Mine în Rai.” Cu acest tâlhar care s-a pocăit a deschis Iisus Împărăția Cerurilor. […]

Așadar, iubiții mei, oricând s-ar întâmpla să fiți mușcați de șarpele veninos al păcatului, mai veninos sau mai puțin veninos, aduceți-vă aminte că Dumnezeu ne-a pus la dispoziție și antidotul: crucea pe care stă răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care pentru noi și de dragul nostru S-a jertfit. […]

Rog pe Dumnezeu Cel atotputernic să vă dăruiască optimism creștin, optimismul critic, nu nesăbuit, optimismul care te îndrituiește să-ți vezi bărbătește păcatele sau greșelile, să ți le recunoști cu aceeași bărbăție, să I le mărturisești cu curaj lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îți va spune: Îndrăznește, Eu am biruit lumea!”, a îndemnat vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania în predica rostită la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci.

VIDEO