În duminica a șaptea după Rusalii, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă este rânduit să se citească din Sfânta Evanghelie după Matei un fragment din capitolul al IX-lea.

Este vorba despre versetele 27-35, în care Domnul Iisus Hristos vindecă în chip minunat doi orbi și un demonizat care avea duh mut.

ÎPS Bartolomeu Anania - Duminica a 7-a după Rusalii - Vindecarea a doi orbi și a unui mut

Video/Audio

„În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând și zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii și Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne!

Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Și, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Și, fiind scos demonul, mutul a grăit.

Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Ev. Matei 9, 27-35).

În predica rostită la Duminica a șaptea după Rusalii, vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania se oprește asupra celei de-a doua minuni relatate de Evanghelie, anume vindecarea demonizatului care avea duh mut, și mai exact asupra rumorii stârnite de farisei cum că Iisus Hristos ar fi vrăjitor, scoțând pe demoni cu ajutorul mai-marelui acestora.

Or, Mântuitorul făcea vindecări cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu, iar acuzația necredincioșilor devine astfel un păcat nu doar împotriva Fiului Omului, ci mai ales o blasfemie împotriva Duhului Sfânt.

Hula împotriva Duhului Sfânt este cel mai greu păcat pe care-l poate săvârși cineva, iar un al doilea păcat la fel de grav este deznădejdea în puterea lui Dumnezeu.

Leacul pentru evitarea acestor căderi omenești este dat de dreapta socotință, calea de mijloc, spiritul de discernământ, care, la rândul lor, sunt daruri ale Duhului Adevărului.

„Iubiții mei, ați ascultat astăzi încă două din minunile săvârșite de Mântuitorul Hristos: vindecarea a doi orbi și vindecarea unui demonizat care avea duhul muțeniei.

Mă voi opri asupra celui de-al doilea caz și nu atât asupra minunii, pentru că v-am vorbit de atâtea ori, și minunea Mântuitorului Hristos ca și minuni ale lui Dumnezeu este simplă – crezi sau nu crezi.

Noi credem în puterea lui Dumnezeu de a face minuni și credem în puterea lui Iisus de a fi realizat vindecări minunate în timpul vieții Sale și după aceea, bineînțeles.

Dar, iată că cel de-al doilea caz ridică o altă problemă. I se aduce lui Iisus acest om mut, care, însă, își avea muțenia datorată unui demon care se cuibărise în el și care îl stăpânea.

Iisus i-a poruncit demonului să îl părăsească și după aceea mutul a început să vorbească.

Cu alte cuvinte, Iisus a alungat cauza, iar efectul s-a arătat de la sine; nu era vorba de o muțenie, de o afazie, cu explicații biologice sau patologice sau care poată fi tratată medical, ci era vorba de o boală sufletească, prin fenomenul care se cheamă demonizare.

Dar, iată că cu acest prilej s-a întâmplat o dispută. De față erau și adversarii neîmpăcați ai lui Iisus: fariseii și cărturarii poporului, cei care refuzau cu îndârjire să recunoască cât de cât faptul că Iisus Hristos este sau ar fi Fiul lui Dumnezeu.

Vedeau cu ochii lor minunile pe care Iisus le săvârșea, dar refuzau să creadă că le face cu puterea lui Dumnezeu, care era și puterea lui, ca Fiu al lui Dumnezeu.

E adevărat că o vreme și Iisus Hristos i-a ținut – cum zicem noi în limbaj obișnuit – i-a ținut în doi peri, în șah – pentru că ne amintim din Sfintele Evanghelii că la un moment dat ei L-au întrebat pe Iisus:

„Învățătorule, spune-ne și nouă: cu ce putere faci tu lucrurile acestea?” Și Iisus le-a spus: „Am să vă spun dacă și voi o să-mi răspundeți la o întrebare.” „Care întrebare?”„Ia spuneți-mi voi mie: Ioan Botezătorul a fost de la Dumnezeu sau de la oameni?”

Și atunci repede și-au dat seama de cursa întrebării și și-au zis în ei: „Dacă vom spune că Ioan a fost de la oameni, ne ridicăm poporul în cap, pentru că tot poporul crede că Ioan Botezătorul a fost profet trimis de Dumnezeu.

Iar dacă vom spune că a fost de la Dumnezeu, atunci o să ne spună El, Iisus: păi atunci voi de ce n-ați crezut în el?” Și atunci ei au zis: „Nu știm.” „Ei, păi dacă nu știți, nici eu nu vă spun cu ce putere fac aceste lucruri.”

Și trebuie să luăm acest joc de cuvinte și acest joc de inteligență ca una din metodele prin care Iisus dialoga cu adversarii Săi, întotdeauna punându-i în inferioritate.

Iată că de data asta, însă, Iisus descoperă cu ce putere face El aeste minuni, dar tot la o provocare a fariseilor, și anume, ei, deoparte stând, spuneau între ei și în sinea lor:

„A, păi știm noi cu ce putere-i scoate pe demoni: cu domnul demonilor, cu stăpânul lor, cu regele lor, cu împăratul lor, cu Belzebur.” Și Iisus, cunoscându-le gândurile, S-a apropiat de ei și zice:

„De ce cugetați voi acestea în inimile voastre? Voi credeți că Eu îi scot pe demoni cu ajutorul căpeteniei demonilor.” Cu alte cuvinte, dragii mei, completând relatarea aceluiași eveniment de către evangheliștii Marcu și Luca, putem să avem întregul dialog, miezul acestui dialog dintre Iisus și adversarii săi.

Cu alte cuvinte, ei construiseră prin această supoziție un anumit sistem de relații: că, adică, Iisus ar fi făcut o înțelegere cu șeful demonilor, cu mai-marele lor, în așa fel ca acesta, șeful, să le poruncească celor mai mici decât el, celor din subordinea sa, să facă un anumit lucru. Și aceasta de ce? Pentru că totul se petrecea prin poruncă.

Fac o mică paranteză, pentru ca să ne dăm seama de felul cum lucra Mântuitorul Hristos în toate aceste împrejurări. Înainte de a face o minune, nu făcea o demonstrație verbală, nu ținea un discurs, nu ținea o predică, nu enunța o teorie...

I se aducea în față un orb și Iisus îl întreba: „Ce vrei să-ți fac?”Și orbul: „Doamne, vreau să văd!” „Bine, vezi!” Și orbului i se deschideau ochii. I se aducea un om cu mâna uscată. „Crezi tu că pot Eu să te vindec?” „Cred, Doamne!” „Bine, întinde-ți mâna!” Și-și întindea mâna. Un ordin. I se aducea un alt bolnav, un slăbănog. Și-i spunea: „Ridică-te, ia-ți patul tău și umblă!” Dar acest „ridică-te” era un ordin pe care un comandant îl dă subalternilor săi, pentru că boala era efectul răului, al păcatului, iar Iisus întâi ștergea păcatul pentru ca să vindece boala.

Așa [...] este învierea fiicei lui Iair. Iisus a apucat-o de mână și i-a zis: „Copilă, ție-ți spun: scoală-te!” Și s-a sculat. Să mai vorbim de învierea lui Lazăr? Lazăr, care murise de patru zile și era în groapă, iar Iisus stă în fața mormântului și îi strigă:

„Lazăre, vino afară!” Și Lazăr a înviat și a ieșit afară din peștera în care fusese îngropat. Acest lucru îl știa bine acel sutaș, păgân centurion roman, care a venit la Iisus rugându-L să-i vindece sluga care era foarte bolnavă. Și Iisus îi spune:

„Bine, am să vin și să vindec.” Și Îi spune: „Învățătorule, nu-i nevoie să intri în casa mea, că eu sunt om păcătos, eu sunt păgân, eu sunt roman.

Eu nu sunt de-al vostru, iudeu. Dar mă gândesc că și eu sunt ostaș, eu sunt centurion” – era comandant peste o sută de soldați – „și dacă-i spun unui subaltern de-al meu: <Du-te!>, se duce, și îi spun: <Vino!>, vine.

Și îi spun slugii mele: <Fă asta> și face. Tot așa și la Tine: Dă ordin să se vindece sluga mea și se va vindeca.” Și Iisus S-a minunat că păgânul acesta are atâta credință, pentru că el judeca ostășește, așa cum ostășește proceda Iisus în cazul acestor vindecări.

Într-o altă împrejurare, S-a găsit în fața unui tânăr demonizat Iisus și i-a poruncit demonului: „Ieși din el și-n el să nu mai intri!” Totul se petrecea scurt, fulgerător, ca o comandă care trebuie neapărat executată.

Ei bine, acesta era sistemul de relații pe care-l gândeau fariseii atunci când au născocit supoziția că Iisus a făcut un pact cu căpetenia demonilor – deci nu El este Cel Care-i poruncește demonului să iasă afară din om, ci căpetenia demonilor îi poruncește, pentru că acela n-ar fi ieșit altfel.

Dar printr-un pact. Dar ce presupune un pact? Presupune o anumită concesie din partea celui care propune pactul, adică o concesie din partea lui Iisus, deci o concesie din partea lui Dumnezeu.

Cu aceasta, ei voiau să dărâme, saducheii, prin această construcție superficială să dărâme autoritatea dumnezeiască a lui Iisus. Dar Iisus le răspunde prin același sistem de gândire și spune:

„Bine, bine, voi știți că o împărăție, dacă se dezbină în sinea ei, piere, nu dăinuiește. Și o cetate sau o casă, dacă se dezbină înîninteriorul ei, nu dăinuiește, se risipește, piere.”

O familie este bună și puternică atâta vreme cât membrii ei sunt uniți, și soții, și copiii, toți laolaltă. Dar de îndată ce soții se ceartă, sau copiii cu părinții, sau părinții cu copiii, familia se destramă și nu durează, se risipește. Rămâne nimic din ea.

E ceea ce se întâmplă sub ochii noștri: cei mai mulți din copiii aceștia ai străzii care fug de-acasă, fug de familii destrămate, care se risipesc. Așa se întâmplă și cu această împărăție a demonilor.

Păi dacă vine șeful lor și le ordonă să iasă din oameni – că regula lor e să intre în oameni și să nu-i părăsească – păi atunci se dezbină și se produce un haos.

Și atunci înseamnă că împărăția diavolului urmează să se risipească. Dar Eu nu pentru aceasta am venit, ca s-o destram, pentru că diavolul, cu permisiunea Tatălui, încă mai are de lucru în lume, ca să încerce credința oamenilor.

De aceea, iată, vă spun Eu vouă, care nu credeți că Eu săvârșesc aceste minuni nu cu Belzebur, cu căpetenia demonilor, ci cu Duhul lui Dumnezeu, adică cu Duhul Sfânt.

Și, în continuare, Iisus spune apăsat: „Adevăr vă spun vouă: nu blasfemiați împotriva Duhului Sfânt. Cel ce va spune o vorbă de rău împotriva Fiului Omului, adică împotriva Mea, a lui Iisus, i se va ierta. Dar cel ce va blasfemia, va spune o vorbă de ocară, împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta nici în veacul de acum și nici în cel ce va să fie.”

Iubiții mei, știm aceasta din toată învățătura Bisericii noastre. Blasfemia împotriva Duhului Sfânt este cel mai greu păcat pe care-l poate săvârși cineva. Este egală cu sinuciderea, pentru că este un păcat împotriva vieții, iar viața ne este dată de Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

De aceea, amintiți-vă de rugăciunea „Împărate ceresc” – Duhul Adevărului, Care este Dătătorul de viață. Așadar, păcatul împotriva vieții este păcat împotriva Duhului Sfânt.

Păcat împotriva Duhului Sfânt este ura împotriva lui Dumnezeu. Și când spun aceasta nu mă gândesc la atei. Ateul nu crede în Dumnezeu, dar nu-L defaimă, nu-L blasfemiază, nu-L ocărăște.

Pentru că, asemenea iubirii, și ura trebuie să aibă un obiect. Dar dacă ateul Îl neagă pe Dumnezeu înseamnă că nu are obiect; nu poți urî pe cineva care nu există. Așa cum nu poți iubi pe cineva care nu există.

De aceea, ateul, încă o dată, Îl tăgăduiește, nu crede, pur și simplu, în Dumnezeu. Dar nu spune vorbe de ocară împotriva Lui sau a instituțiilor lui, nu le defaimă.

El este mai bun decât cel care Îl urăște pe Dumnezeu, care Îl ocărăște, care Îl defaimă, care spune lucruri necuviincioase pe seama Lui, uneori mergând până la glume foarte-foarte defăimătoare. Acesta este un păcat foarte-foarte grav, pentru că este un păcat împotriva Duhului Sfânt.

Tot un păcat împotriva Duhului Sfânt este deznădejdea. Atunci când ești foarte păcătos și te apropii de sfârșitul vieții și spui:

„Iată, mi-am petrecut viața numai în păcate, în destrăbălări, n-am crezut, n-am fost la biserică, nu m-am spovedit, nu m-am împărtășit, mor mâine-poimâine, apoi tot aia e, de-acum e târziu să mă mai îndrept. O să mă duc în iad, ei, asta mi-a fost, să merg în iad. Așa a vrut Dumnezeu cu mine.”

Este un mare păcat acesta. Nu trebuie să deznădăjduiești până în ultima clipă a vieții tale, când încă mai ești conștient, pentru că Dumnezeu te salvează chiar în ultima clipă dacă îți scuturi conștiința, îți pare rău pentru păcatele tale cu sinceritate și te întorci cu fața către Dumnezeu.

Aduceți-vă aminte de tâlharul de pe cruce, care era tâlhar, hoț de drumul mare, criminal, și care pe cruce, înainte de a muri, L-a recunoscut pe Iisus drept Dumnezeu, și-a recunoscut păcatele vieții lui întregi și L-a rugat pe Iisus să-l primească în Împărăția Lui, și Iisus l-a primit.

Acolo, înainte ca tâlharul să-și dea duhul odată cu Iisus. Pentru ca să te întorci la Dumnezeu niciodată nu e prea târziu, chiar în ultima secundă a vieții tale. Dar tot păcat este și reversul: să ai prea multă încredere în bunătatea lui Dumnezeu și să zici:

„Fie că păcătuiesc, fie că nu păcătuiesc, Dumnezeu e bun și mă iartă.” Și vei duce-o toată viața în păcat, pentru că vei spune: „Dumnezeu de-aceea este bun, ca să ierte.

Eu sunt făptura Lui, creatura Lui, n-o să mă distrugă pe mine, să mă trimită în iad sau să mă nimicească.” Și aceasta este un păcat. Deci, deznădejdea, dar și prea marea încredere în bunătatea lui Dumnezeu.

De aceea, Sfinții Părinți vorbesc despre dreapta socotință, calea de mijloc, spiritul de discernământ, iubiții mei. Mântuirea se obține prin cooperarea perfectă între Dumnezeu și între om.

Într-o grădină, dimineața, sunt bobocii de flori care așteaptă roua cerului. Bobocul care se deschide și devine floare primește roua și petalele florii se brobonesc și strălucesc în răsăritul soarelui.

Dar bobocul care nu se deschide, nu primește roua, pentru că stă închis, stă închircit în sinea lui proprie. Așa este sufletul omului. Să nu stea ca un boboc care refuză să devină floare și rămâne închircit în el, chiar dacă este viță de floare.

Sufletul omului trebuie să se deschidă spre roua cerească, spre roua harului lui Dumnezeu, pentru ca s-o primească, și-n felul acesta să facă și el mișcarea – dacă roua cerului face mișcarea de a se pogorî spre floare, important este ca și floarea să facă mișcarea de a privi în sus către roua harului lui Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, bucurați-vă că sunteți în Biserica lui Hristos, în care lucrează harul întru-tot Sfântului Duh, în care lucrează Duhul lui Dumnezeu în toată plinătatea Lui, și împotriva demonilor, și împotriva bolilor, și împotriva relelor de tot felul.

Duhul lui Dumnezeu este numit și Mângâietor, alinător. Atunci când ai o tristețe, când te apasă ceva pe suflet, fie că știi, fie că nu știi cauza, când o negură se așterne peste inima ta și-ți este inima rea, atunci fă o rugăciune către Duhul lui Dumnezeu, către Mângâietor, și El te va alina. Sărută o Cruce, dacă ai în casă aghiasmă, stropește-ți casa și pe tine, pe creștet, cu un fir de floare și cu aghiasmă și, vă spun eu, pe toată răspunderea și cu toată încrederea: faceți lucrurile acestea și vă veți liniști.

Eu sunt om bătrân și am trecut prin multe și, măcar c-am fost călugăr, negurile sufletului nu m-au părăsit deseori, așa cum se întâmplă fiecărui om, pentru că oameni suntem toți.

Dar, dacă am recurs la o scurtă rugăciune, la aghiasmă, la busuioc, la sfânta cruce, totul a pierit și m-am luminat ca prin farmec. Nu recurgeți la alte mijloace.

Vă spun eu: o rugăciune și-un strop de aghiasmă fac mai mult decât o aspirină sau decât un medicament. Așadar, bucurați-vă că sunteți în Biserica lui Hristos, în care lucrează Harul. […] Așadar, binecuvântat în veci fie Duhul Sfânt, împreună cu Tatăl și cu Fiul. Amin”, a afirmat vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania în predica rostită la duminica a șaptea după Rusalii.