Până pe la vârsta de paisprezece ani, Dumnezeu nu a existat pentru mine. Nu vreau să spun că aș fi fost antireligios, ci pur și simplu nici Biserica, nici Dumnezeu nu aveau vreun rol în viața mea. Au existat doar niște încercări foarte neputincioase de a introduce pe Dumnezeu sau religia în experiența mea.
Îmi amintesc că, pe când aveam opt ani, învățam la o școală primară din Austria. Într-una din zile era ora de Religie, iar deoarece eram înscris ca „orthodox” — termen care, în limba germană, înseamnă cel mai adesea „evreu ortodox” — am fost trimis în acea zi la rabin. Acesta ne-a privit, apoi și-a oprit privirea asupra mea și m-a întrebat: „De ce ai capul descoperit?”
I-am răspuns: „Mama m-a învățat că nu trebuie niciodată să-mi acopăr capul într-o încăpere, pentru că s-ar putea să fie o icoană sau o cruce.” S-a uitat la mine cu mirare și a spus: „Tu ești creștin??”
Am răspuns: „Da.” „Afară!!” — și am fost dat afară, ajungând pe coridor. Acolo m-a prins directoarea: „A, ești creștin? Atunci te duc la catolic.” M-au dus, m-au așezat; el m-a întrebat cum mă cheamă, apoi încă ceva, și dintr-odată spune:
„Cum adică, nu ești catolic?” Am răspuns: „Nu, sunt ortodox.” „Ortodox? Un eretic nu voi ține în clasa mea. Afară!” Și astfel s-a încheiat întreaga mea educație religioasă.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Interviu biografic. Partea I. Emisiune radio BBC, 30 iunie 1996.
