„Românii sunt un popor blând și milostiv. Dumnezeu a pus har în lacrima lor. De aceea cred că și când ne pedepsește Dumnezeu, tot cu milă o face.”
„Câtă vreme se va mai auzi cântarea bisericii și glasul clopotului pe la satele noastre, Dumnezeu nu ne va părăsi. Că El iubește inimile smerite ale oamenilor simpli.”-Părintele Paisie Olaru(+18 octombrie 1990)
„Părintele Paisie Olaru – lacrima Moldovei și blândețea sfințeniei”
În ziua de 18 octombrie 1990, cerul Moldovei s-a deschis ca o poartă de lumină și a primit în brațele sale sufletul smerit și plin de dragoste al unuia dintre cei mai mari duhovnici ai neamului românesc – Cuviosul Paisie Olaru, „omul lui Dumnezeu” care, prin lacrimile și rugăciunile sale, a spălat durerile și păcatele unui popor întreg.
Viața sa, asemenea unei candele aprinse în taină, a ars întru tăcere, răspândind lumină și pace peste toți cei care i-au trecut pragul chiliei. Născut în 1897, în satul Stroiești, județul Suceava, Părintele Paisie a fost de tânăr atras de viața monahală.
A intrat în obștea Mănăstirii Cozancea, apoi la Sihăstria, unde avea să-și petreacă ani de rugăciune, smerenie și o neîncetată lucrare a inimii. Dar taina sfințeniei sale nu stătea în cuvinte multe, ci în tăcerea rugătoare și blândețea care mângâia sufletele. Părintele Cleopa, ucenicul și fiul său duhovnicesc, spunea despre el:
„Părintele Paisie era un înger în trup. Eu, de câte ori mergeam la el, simțeam că intru în rai. Avea o liniște care se cobora peste tine ca o rouă, și te topea pe dinăuntru. Nici nu-ți trebuiau multe sfaturi – doar tăcerea lui te vindeca.”
Această „tăcere care vindeca” era lucrarea Duhului Sfânt în inima unui om care trăia necontenit în rugăciune. Nu era un predicator al marilor cuvinte, ci un povățuitor al lacrimii, un dascăl al inimii. Cuviosul Ioanichie Bălan mărturisea:
„Nu am întâlnit vreodată om mai blând și mai milostiv decât părintele Paisie. Vorbea puțin, dar totul era har. Îți dădea binecuvântarea și parcă îți lua povara păcatelor. Plângea pentru fiecare om ca pentru el însuși.”
Cei care au intrat în chilia lui de la Sihla sau de la Sihăstria își amintesc același lucru: lumină, pace și lacrimi. Chipul său palid, brăzdat de rugăciune, și ochii senini ca de copil erau icoana smereniei. Părintele Arsenie Papacioc spunea cu profundă admirație:
„Paisie Olaru a fost un sfânt încă din viață. N-am întâlnit un om care să se teamă atât de mult să nu supere pe cineva. Era smerenia însăși, întrupată. Când vorbeai cu el, nu mai simțeai pământul sub picioare.” Părintele Procu Nicău, alt ucenic și mărturisitor al său, spunea:
„Era de o finețe duhovnicească rară. Nu judeca pe nimeni, ci se făcea tuturor toate, după cuvântul apostolic. Iar când te binecuvânta, simțeai o căldură care îți topea toată amărăciunea inimii.”
Chipul duhovnicului care plângea pentru lume Părintele Paisie nu a fost un duhovnic al asprimii, ci al lacrimii. El nu certa, ci îmbrățișa și vindeca. Într-o vreme în care Biserica trecea prin prigoane, el a fost un izvor de nădejde și un „acoperământ viu al obștilor din Moldova”. Nu predica din cărți, ci din propria inimă înfrântă și smerită, cum spunea psalmistul.
Într-un fel tainic, chipul său blând a fost asemenea Maicii Domnului – plin de tăcere și de rugăciune pentru lume. Se spune că, atunci când primea pe cineva, plângea mai mult decât penitentul. Nu pentru păcatele acelui om, ci pentru dragostea lui Hristos, Care suferă pentru fiecare suflet rătăcit.
„Dacă ar ști lumea cât a plâns părintele Paisie pentru oameni, s-ar cutremura pământul”, spunea odată Părintele Cleopa.
Moștenirea sa duhovnicească Cuviosul Paisie Olaru a fost pentru Moldova ceea ce a fost Părintele Sofronie pentru Anglia sau Sfântul Siluan pentru Athos – un rugător al inimii universale, un om care a ajuns la măsura iubirii desăvârșite.
El a lăsat în urmă o generație de duhovnici care i-au moștenit blândețea și rugăciunea: Cleopa Ilie, Ioanichie Bălan, Petroniu Tănase, Proclu Nicău și mulți alții. Toți aceștia mărturisesc că viața lor s-a schimbat după ce l-au cunoscut.
„Cine a stat lângă părintele Paisie, nu mai putea trăi altfel decât în rugăciune”, spunea Părintele Ioanichie. „Era o școală a inimii, nu a minții.”
Canonizarea – recunoașterea unei sfințenii vii Prin canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, s-a confirmat ceea ce poporul credincios simțea demult: că Părintele Paisie Olaru este unul dintre marii sfinți ai neamului nostru.
Un om simplu, un țăran al lui Dumnezeu, un „monah al lacrimii și al blândeții” – cum frumos l-a numit Părintele Arsenie Papacioc.
El nu a zidit mănăstiri din piatră, ci a zidit Biserica din inima omului. Nu a ținut predici zgomotoase, ci a spus: „Dragul meu, roagă-te cât poți, plângi cât poți și iubește cât poți. Că fără iubire, rugăciunea e seacă, și fără rugăciune, iubirea moare.”
Concluzie: Lacrima sfințeniei românești Părintele Paisie Olaru a fost și rămâne o icoană vie a Moldovei duhovnicești – un sfânt al blândeții și al rugăciunii. Prin el, Hristos ne-a arătat că adevărata putere nu stă în cuvânt, ci în lacrimă și smerenie.
Astăzi, la peste trei decenii de la mutarea sa la cele veșnice, simțim și mai limpede că Părintele Paisie nu a murit, ci s-a mutat dintr-o chilie mică în chilia cea mare a Raiului.
Să-l rugăm, așadar, cu inima înfrântă și smerită: „Cuvioase Părinte Paisie, roagă-te pentru noi, păcătoșii, ca și inimile noastre să se umple de pace, de lacrimi și de dragostea cea sfântă cu care ai iubit pe toți.”Veșnică să-i fie pomenirea!
Vezi si - Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea: Cea mai mare şi cea mai înaltă iubire este....
