DE CE NE DOARE SUFLETUL?
Discuția pe care unii așa-ziși oameni de știință, acompaniați de unii așa-ziși teologi (deși psihiatrii sînt oameni de știință în aceeași măsură în care absolvenții de teologie sînt teologi), nu este despre conflictul dintre știință și teologie, dintre știință și spiritualitate, ci despre spirit îndeobște.
Întrebarea care se cere a fi pusă prima este: ce este sufletul? Apoi: de ce ne doare sufletul?
Ați observat, desigur, în hărmălaia polemicilor, că, pentru ei, totul se reduce la creier. Problema este că Hristos nu a pronunțat niciodată cuvîntul creier. Ceea ce în Scripturi este numit "minte", nu este tot una cu creierul.
Hristos, Ziditorul nostru, ne spune că gîndurile oamenilor, ca și dorințele și poftele, se nasc în inimă. Sufletul dă viață inimii materiale și face creierul lucrător, încălzind întreg trupul și făcînd ca această alcătuire de carne și oase să fie "o făptură atît de minunată" (Psalmul 38, 14), diferită de toate animalele.
Vînzătorilor de pastile nu le place cuvîntul "suflet". Știința lor nu are suflet. Pentru ei totul este creier și chimie. O chimie care se reglează prin reacții chimice provocate de substanțe pe care ei le testează pe oamenii aflați în suferință.
Atunci cînd un medicament face suficient de multe victime, încît nocevitatea lui să nu mai poată fi tăinuită, acel medicament ajunge să fie blamat și interzis, dar nu și medicii care l-au folosit. Istoria psihiatriei este istoria unor eșecuri monstruoase ale științei soldate cu milioane de victime pentru care nu a răspuns nimeni.
După cum se vede, psihiatria pe care o avem este moștenitoarea ateismului științific german "desăvîrșit" de doctorii sovietici care au redus sufletul la creier și au susținut vindecarea bolilor sufletești cu pastile.
De la cele descrise de Cehov în "Salonul nr. 6" (Cehov fiind medic de peofesie), pînă la monstruozitatea lobotomiei în America anilor 50-60 descrisă de Ken Kesey în "Zbor de-asupra unui cuib de cuci", dar și folosirea psihiatrilor în torturarea dușmanilor de clasă de către comuniști, medicina s-a arătat mai degrabă periculoasă atunci cînd a vrut să vindece bolile sufletești.
Repet, discuția nu este un conflict dintre Biserică și știință, nici dintre preoți și medici, ci despre nonsensul unei medicine care se ocupă de vindecarea a ceva despre care crede că nu există - sufletul. Discuția este despre suflet, mai întîi despre existența lui. Despre duh și despre duhuri.
Atîta vreme cît sufletul nu face obiectul medicinei, iar pe noi continuă să ne doară sufletul, medicii nu au cum să dezvolte un tratament adecvat pentru bolile sufletești. Și nu trebuie ca medicii să facă strădanii ca să convingă preoții că sufletul nu există și că totul se poate drege din creier. Și așa cam mulți preoți au ajuns să fie convinși de această formă subtilă de ateism științific.
Întîmplarea face că eșecurile psihiatriei au fost atent monitorizate și se cunosc pînă și numărul de pastile vîndute, numărul operațiilor de extirpare a lobilor frontali care au dus la moartea pacienților, precum și numărul sinuciderilor în rîndul pacienților aflați sub tratament medicamentos.
Numărul victimelor este de ordinul milioanelor. Nu avem și o contabilizare a eșecurilor duhovnicilor care au îngrijit oameni bolnavi sufletește, făcînd toate cele cunoscute de la Sfinții Părinți și din Scripturi pentru a-i vindeca.
Nu neg faptul că și între preoți au fost multe eșecuri, multă rătăcire, totuși, numărul cazurilor tragice este însutit și înmiit mai mic.
Această observație de bun simț ar fi suficientă pentru ca orice psihiatru onest să nu mai continue polemica despre natura bolilor sufletești și întrecerea dintre Știință și Biserică.
Lectură obligatorie - cartea marelui medic și sfît, Luca al Crimeei "Duhul, sufletul și trupul", editura Sophia. - textu publicat de ieromonahul Savatie Baștovoi, pe Facebook.
