Soția lui Helmut Duckadam a anunțat, în direct, la TV, că trupul legendarului portar va fi incinerat. Partenera de viața a evidențiat faptul că aceasta a fost dorința sportivului.
Legendarul Helmut Duckadam a murit la vârsta de 65 de ani, în noaptea de duminică spre luni, 1 spre 2 decembrie 2024, la Spitalul Militar.
Fostul sportiv, cunoscut și ca „Eroul de la Sevilla”, a trecut printr-o serie de intervenții medicale, de-a lungul anilor. În luna septembrie a acestui an, fostul mare portar a fost supus unei operații pe cord deschis la Spitalul Universitar din București. Se confrunta cu probleme la aortă.
ABC Ortodox lămurește această problemă, dacă este sau nu incinerarea o practică în acord cu credința creștin-ortodoxă.
Dar ce înseamnă, de fapt, incinerarea?
Sfântul părinte mărturisitor Dumitru Stăniloae ne-a vorbit clar despre ce înseamnă incinerarea:
„Să te laşi incinerat, când Biserica osândeşte acest lucru şi când nu-ţi acordă, prin preoţii ei legiuiţi, asistenţa şi rugăciunile ei, echivalează cu o nesocotire a Bisericii şi, deci, şi a creştinismului.
Nici în Vechiul Testament, nici în cel Nou, nici în istoria creştinismului nu se practică şi deci nu se aprobă incinerarea.
Ea nu se conciliază cu consideraţia ce-o dă creştinismul trupului omenesc. Trupul este, în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de Dumnezeu printr-un act de atenţie deosebită.
El nu este o închisoare regretabilă a sufletului, ci organul prin care acesta se manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său. Trupul face atât de mult parte din fiinţa omului, încât viaţa veşnică, cea deplină, va fi tot în trupul pe care l-am avut.
Trupul acesta omenesc se bucură de atâta cinstire în ochii lui Dumnezeu, încât Fiul Său Şi l-a făcut trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc.
În arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştină. Ea arată o totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el.
Căci actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic.
Încheind, ne exprimăm credinţa fermă că de aici înainte nu se vor mai întâmpla cazuri ca acestea. (...) Suntem siguri că într-o bună zi, nu prea depărtată, vom citi în Monitorul Oficial decretul de desfiinţare a crematoriului, cuptor de trupuri omeneşti şi loc de sfidare a credinţei româneşti.
Cine vrea să se ardă s-o facă acasă la el, cu uşile zăvorâte. Sufletul poporului nostru n-are nevoie de asemenea spectacole”.
Citește și ce spun alți Sfinți Părinți despre incinerare: Sfântul Nicolae Velimirovici - Incinerarea - un obicei păgân
Oamenii incinerează caii şi câinii şi pisicile şi maimuţele moarte? Nu am auzit de aşa ceva. Am auzit şi am văzut că le îngroapă. Şi atunci, de ce să se facă silnicie asupra trupurilor moarte ale oamenilor, care sunt stăpânii tuturor animalelor de pe pământ?
Mă întrebaţi de ce Biserica creştină nu permite incinerarea morţilor. În primul rând, fiindcă ea consideră acest lucru drept o silnicie. Sârbii se îngrozesc şi astăzi înaintea nelegiuirii lui Sinan Paşa, care a ars la Vracear trupul mort al Sfântului Sava.
Dar ce, oamenii incinerează caii şi câinii şi pisicile şi maimuţele moarte? Nu am auzit de aşa ceva. Am auzit şi am văzut că le îngroapă.
Şi atunci, de ce să se facă silnicie asupra trupurilor moarte ale oamenilor, care sunt stăpânii tuturor animalelor de pe pământ? Oare un crematoriu pentru animalele moarte nu ar fi, mai ales în oraşele mari, mult mai justificat decât crematoriul pentru oameni?
Pe urmă, şi fiindcă acesta este un obicei păgân şi barbar, izgonit din Europa de cultura creştină cu aproape două mii de ani în urmă. Cine doreşte să-l înnoiască nu doreşte vreun lucru cult sau modern, sau nou, ci o vechitură de multă vreme răsuflată. În Anglia, care cu greu poate fi numită necultivată, această formă de neopăgânism este foarte nepopulară.
Să vă povestesc o întâmplare: în vremea Războiului şi-a ieşit din minţi un iugoslav cunoscut; întrebat înainte să moară, el a declarat că singura sa dorinţă este să fie incinerat. În ziua stabilită, mica noastră colonie iugoslavă s-a aflat reunită la crematoriul de pe Golders Green.
Când trupul mort a fost împins în cuptorul aprins, ne-am cutremurat de groază. După aceea, am fost chemaţi de cealaltă parte a cuptorului să aşteptăm „un sfert de ceas” şi să-l vedem pe compatriotul nostru sub formă de cenuşă. Am aşteptat mai mult de un ceas. Ne-am mirat de ce se chinuie focul atât cu trupul răposatului nostru. Şi l-am luat la întrebări pe fochist.
Acesta se dezvinovăţea prin aceea că acel cuptor era răcit de tot. „Nu este aprins în fiecare zi”, spunea el, „fiindcă rar se lasă cineva ars de bunăvoie”. Auzind aceasta, ne-am împrăştiat, nemaiputând aştepta să se sfârşească de tot cu compatriotul nostru.
Şi trebuie să ştiţi că la Londra mor zilnic mai mult de o mie de fiinţe omeneşti. În America am văzut mormintele marilor preşedinţi - Wilson, Roosevelt, Lincoln - şi ale multor altor personalităţi. Nici unul dintre ei nu a fost ars. Cu atât mai mult m-ar mira ca între urmaşii Sfântului Sava să fie vreunii de un cuget cu Sinan Paşa!
Mi-a povestit un avocat persan modul cum procedează ei cu morţii, „cel mai raţional din lume”, şi anume: ei, închinătorii la foc, măcar că se închină focului ca unui dumnezeu, nu îşi ard morţii, ci îi pun pe pământ ca pe o masă păsărilor. Cimitirul este îngrădit la ei cu ziduri înalte, pe care aşteaptă picotind stoluri de vulturi. Groparii duc morţii goi în cimitir, acoperiţi doar cu o bucată de pânză, lasă trupul pe pământ şi pleacă repede.
Atunci, vulturii se apucă de treabă cu agerime: şi în câteva ceasuri, din trupul mort omenesc rămân numai oasele goale, pe care nu le ia, nici nu le îngroapă nimeni. Logica persană e, după avocatul cu pricina, următoarea: „Cât suntem vii, ne hrănim cu animale: aşadar, este drept ca odată morţi să fim hrană animalelor”.
Ne-am mirat, dar nu am putut spune că logica aceasta este mai slabă decât logica celor care vor să nimicească prin foc trupurile omeneşti. Dar pentru ce să facem iar probleme din probleme deja rezolvate? Dacă ne vom face griji de prisos, într-o bună zi vom putea începe să ne chinuim şi cu problema:
„Să omorâm sau nu bărbaţii şi femeile care au ajuns la adânci bătrâneţi, aşa cum fac unele neamuri primitive? Să facem o societate şi să propagăm această «idee»?” Şi, în fine, care este raţiunea pentru care să luptăm împotriva înmormântării tocmai în această ţară în care mormintele slujesc drept mândrie a poporului, drept izvor de insuflare şi, dacă vreţi, drept proprietăţi de stat? Pace dumneavoastră şi sănătate de la Dumnezeu!
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi).