Mărturisitorul Nicolae Purcărea: „Dumnezeu ne-a dat fiecăruia câte un dram de rezistenţă şi am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Piteşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna şi m-a dus la Canal.
După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna. A murit Stalin.
Atunci, directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altădată, la Canal, am adormit pe şina de cale ferată, cu gamela în mână. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge Cineva.
Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomotiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară, din cauza faptului că am avut o infecţie mare în spate şi urma să mor.
După trei zile, văzând că n-am murit şi mirându-se de asta, pentru că muriseră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie. Au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâşnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.
Ce v-a impresionat în procesul reeducării de la Aiud?
''Cel mai frumos a fost când un țăran din Făgăraș, Moș Bâră, care era închis de vreo 20 de ani, a fost întrebat: „Ia să spui, ce-ai învățat în pușcărie?”. „Apoi, dom’le, am învățat să aleg bucata de pită a mai mică”. „Bine, marș de-aici!”. Am înțeles aluzia. Acolo unde foamea e colosală și te uiți la faptul că bucata de pâine e cu un milimetru mai groasă, tu să zici că alegi bucata de pită a mai mică!... Colosală putere de rezistență! Și-asta datorită lui Traian Trifan, care a zis în 1941:
„Ce ne facem? Dacă am primit 20 de ani de închisoare, 20 o să facem! Pentru noi nimeni n-are milă! Singura cale e să luăm Biblia în mână și să mergem cu ea înainte!”. Și-așa i-a format pe Părintele Arsenie Papacioc, pe Valeriu Gafencu, pe Ion Ianolide, pe Nicu Mazăre. Dacă nu erau rugăciunea și poezia, nu știu ce ne făceam!
La Aiud au fost perioade grele. În timpul războiului a fost director maiorul Munteanu, care ne spunea: „Să plecați pe front să vă reabilitați!”. „Plecăm pe front, dar n-avem ce reabilita, pentru că față de neam n-am greșit cu nimic!”.
La un moment dat se făcuse o gazetă de perete și directorul închisorii zice: „Trifane, ai obligația să scrii!”. Se gândește acesta și-i răspunde: „Domnule comandant, robul n-are voință! Face ce i se spune, că de-asta e rob!”. L-a băgat în lanțuri pentru asta!
Ați cunoscut-o în perioada de domiciliu obligatoriu pe soția Mareșalului Ion Antonescu.
Da. Doamna Mareșal mi-a zis: „Vai, dragă, ce băieți buni sunteți!”. În deportare făceam tinichigerie. Băteam tabla, puneam un petec, reparam o oală, o găleată. „Ce să-ți dau?”, mă întrebau oamenii. „Dați-mi un ciur de mălai!”. Ce să cer? Un ciur de mălai, o cană de lapte.
Lucram până târziu! Doamna Mareșal îmi zicea a doua zi: „Vai, domnule Purcărea! Prea mult lucrezi! Mai odihnește-te, dragă!”. Eu înțelegeam aluzia și-i ziceam: „Doamnă, vă rog să mă iertați dacă n-ați putut dormi din cauza mea!”. „Nu-i nimic, dragă!”.
Era demnă. Ieșea după-amiază la plimbare, făcea o tură și se întorcea. De un Crăciun ne-am dus la colindat. Doamna Antonescu a tras perdeaua, iar noi i-am cântat imnul celor căzuți în Rusia. „Sub fereastra amintirii ne-adunăm!”. A început să plângă. Peste toate există un omenesc, există ceva în intimitatea omului care te face să devii om adevărat. Sunt anumite momente care te înduioșează.
Și pe soția lui Corneliu Codreanu ați cunoscut-o acolo! Da, în spatele locuinței mele era doamna Lilica. Muncea mult. Mi-a povestit cum, în timpul în care era căsătorită cu Codreanu, a dus niște mobilă nouă, frumos sculptată, în locuința familiei. Căpitanul a zis: „Ce-i cu asta?
Afară cu ea!”. Căpitanul dormea pe o laviță de scândură. A trăit în penitență toată viața din cauza faptului că l-a împușcat pe Manciu. Și-a dat seama de păcatul pe care l-a făcut, fără să vrea. Postea, se ruga mult. Trăia rugăciunea. Nu era nimic formal în ce făcea el. Totul era profund. Căpitanul și Moța au imprimat linia spirituală Mișcării.