Vă prezentăm mai jos una dintre cele mai frumoase povești de dragoste ale istoriei

"Astazi, 26 August, sunt praznuiti Sfintii Mucenici casatoriti Adrian si Natalia, o intrupare desavarsita a sensului adevarat al familiei crestine, pe care astazi nu-l mai stie nimeni, in care astazi aproape nimeni (nici dintre cei asa-numiti “credinciosi practicanti”) nu mai crede.

Nimeni nu mai crede ca sensul unirii in Hristos cu persoana iubita nu este sa fii fericit in lumea aceasta, nu este sa scapi de singuratate cu orice pret, nu este sa ai un “alibi” perfect pentru orice compromis cu lumea si lumescul “pentru …

siguranta si bunastarea materiala a familiei”, nu este sa te rasfeti si sa te scalzi in desfatari fara mustrari de constiinta (ca… deh, sunt permise si la urma-urmei, nu suntem calugari, deci suntem dispensati de a trai prea duhovniceste), nu este sa-ti faci idol si scop in sine din iubirea fireasca si din persoana iubita si nu este nici macar sa ai neaparat copii, daca Dumnezeu nu ingaduie sau nu binevoieste aceasta!

Sensul adevarat al unirii in Taina Nuntii este Incununarea vietii prin impreuna-trairea si marturisirea lui Hristos. Sensul ultim al insotirii crestine este redat de cantarea aceea dureros de frumoasa din Slujba Tainei Cununiei:

“Sfintilor Mucenici, care bine v-ati nevoit, rugati-va Domnului sa se mantuiasca sufletele noastre!“. Nu sunt invocati atunci, in Taina Cununiei, alti sfinti decat Mucenicii, iar “dansul” duhovnicesc al mirilor, cu nasii si cu preotii se face in acest timp in jurul Sfintei Evanghelii si al Sfintei Cruci, aratand care trebuie sa fie Centrul vietii familiei crestine.

Nu a contat pentru Sfintii Adrian si Natalia ca erau de abia un an si o luna casatoriti! Nu a contat ca erau tineri si cu o viata inainte! Nu a contat ca nu “se implinisera” ca familie prin dobandirea vreunui prunc! Nu a contat ca se iubeau foarte mult unul pe altul!

Ce a contat pentru ei in ceasul prigoanei? Un singur “lucru”: HRISTOS! Pentru El au jertfit, adica si-au incununat si si-au implinit cu adevarat si in mod desavarsit dragostea lor! L-au iubit pe Hristos mai presus de orice! Si nu erau supra-oameni, nu erau “predestinati” sa fie sfinti!

Erau oameni obisnuiti, la fel ca si noi, cu nimic mai presus de firea omeneasca. Nu alesesera pustnicia sau calugaria. Au ales viata in lume, dar fara sa aleaga viata lumeasca! Dar ce aveau atunci care sa le dea atata putere sa sacrifice TOTUL? Cum au putut?

Aproape “simplu”, am putea spune: au crezut cu adevarat in Hristos si au implinit efectiv prima si cea mai importanta porunca: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeu din toata inima ta, din tot sufletul tau, din toata puterea ta si din tot cugetul tau”.

Astazi oamenii au uitat totalmente de aceasta prima porunca, de parca ea ar fi… ultima! Astazi a-L iubi pe Hristos mai mult ca orice si a fi dispus sa jertfesti totul pentru El este calificat drept “habotnicie” si este echivalat cu o grava scranteala.

Astazi “iubirea” este zeul/idolul nostru, dar nu Dumnezeu-Iubirea, ci “iubirea” umanista, acea “iubire” prea-omeneasca, acea iubire care sa ne faca fericiti in aceasta lume a pacatului si pentru care credem ca si numele lui Dumnezeu poate fi folosit ca justificare pentru toate balacelile si amagirile noastre. A vrea sa fii un om duhovnicesc, ca si crestin casatorit si vietuitor in lume este astazi aproape “interzis”

Sa citim mai intai din Sinaxarul online viata lor rezumata si vom continua apoi meditatia noastra la acest exemplu fabulos de … normalitate crestineasca!:

Daca eroismul Sfantului Mucenic Adrian poate fi mai usor de inteles si intalnim in fiecare zi in Calendar sfinti care au patimit la fel ca el (ceea ce pentru noi oricum pare de neinchipuit), mucenicia nesangeroasa a Nataliei este exceptionala si as zice ca este mult mai mare decat a lui Adrian.

De aceea nu trebuie sa ne mire faptul ca Sfanta Natalia este numita si ea mucenita, cu toate ca nu a avut sfarsit mucenicesc! Dar sa ne gandim: care femeie, slaba si miloasa prin fire isi depaseste iubirea si mila fireasca, de sotul ei iubit si fata de… ea insasi, pana la urma si are taria nu numai sa priveasca torturile ingrozitoare si moartea in chinuri a omului ei cel mai drag, ci chiar sa se duca “sa-l invete sa sa stea neclintit la chinuri“?!

Natalia pare exact opusul sotiei Dreptului Iov. In timp ce aceea il invata pe Iov cel greu incercat sa huleasca pe Dumnezeu, “ca sa se usureze”, “ca sa se descarce” (cum am zice astazi), aceasta nu gandea nici draceste (sa huleasca), dar nici macar fireste.

Nu sta sa se gandeasca sa-i crute cumva suferinta, sau sa se gandeasca la ea, ca ramane singura si, la o adica – nu-i asa? – la ce bun sa mori ca prostul in chinuri groaznice, cand te poti bucura de tinerete, de viata, de iubire… cand ai doar 28 de ani si o sotie frumoasa, si toata viata inainte sa te bucuri de ea… si, oare, nu e chiar pacat sa-ti lasi femeia pe drumuri, fara sprijin…

N-a zis nici: “oameni suntem” cu totii, nu ingeri, iar ca oameni trebuie sa ne traim viata… Doar n-o trebui acum ca toti sa fim sfinti… Sa-i lasam pe altii sa fie sfinti, daca tin neaparat, iar noi sa ne traim frumos viata de familie, pe care abia am inceput-o, sa facem copii, sa ne bucuram…“), ci a calcat in picioare prin credinta ei fierbinte si adevarata orice patima omeneasca.

A fost mai presus si decat Petru cel dinainte de Inviere, care voia sa-L opreasca de la Cruce, prin compatimirea lui, pe Mantuitor, si care pentru aceasta a fost aspru mustrat de Hristos: “Mergi inapoia mea, Satano, sminteala imi esti! Ca nu cugeti pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor!“.

Sfanta Mucenita Natalia a trait “pe viu” si a dat “carne” prin exemplul ei acestui cuvant: “Cel care iubeste pe sot sau sotie mai mult decat pe Mine nu e vrednic de Mine“. In timp ce noi punem orice, si in primul rand pe noi insine, mai presus de Hristos…

Si adesea nu ne rusinam sa ne folosim chiar de invocarea cuvintelor Lui (talcuite stramb, dupa bunul nostru plac, ca si cum Evanghelia ne-a fost data spre a ne indreptati prin ea patimile) pentru a ne justifica egoismul, lasitatea, iubirea de placeri, necredinta, apostazia…

Pentru a ne confirma in patimile si in complacerile noastre si a ne sluji inchipuirii ca, daca traim viata de familie si viata in lume, avem dreptul sa lasam pe Hristos undeva de(o)parte, iar noi… sa ne traim viata!

Cand Hristos ar trebui sa ne fie SINGURUL nostru sens, atat pentru casnicia si cat pentru toata existenta noastra! De aceea Sfintii Adrian si Natalia ne sunt nu numai pilda, ci si rusinare pentru lipsa noastra de credinta si de iubire adevarata de Dumnezeu. Nu pentru ca “suntem oameni” nu putem si noi nici macar a suta parte din cat au putut ei, ci pentru ca nu suntem… crestini adevarati…:( Dar sa ne rugam Sfintilor Mucenici sa ne invete sa fim!"

Sfintii Adrian si Natalia sa ocroteasca si sa binecuvinteze, intarind pe calea marturisirii pe toti fratii nostri casatoriti sau nu si surorile noastre măritate sau nu, pe toată lumea și pe toti cei care le poarta numele.

Viața Sfinților Mucenici Adrian și Natalia

Mucenicul Adrian şi soţia lui, Natalia, erau din cetatea Nicomidiei, şi au pătimit în zilele împăratului Maximian Galeriu (293-311). Ajungând în Nicomidia şi intrând în templul idolilor, împăratul s-a închinat necuraţilor zei, aducându-le jertfe împreună cu tot poporul, după care a poruncit ca pe cei ce cred în Hristos să-i caute şi să-i aducă la chinuri.

Atunci un oarecare păgân s-a apropiat de mai-marele oştilor şi i-a zis: „Iată, creştinii s-au ascuns în peşteri. Acolo i-am auzit eu, în noaptea aceasta, citind şi rugându-se Dumnezeului lor”.

Deci, trimiţând ostaşi, au prins 23 de bărbaţi creştini ascunşi în peşteri şi, legându-i în lanţuri, i-au adus în cetate ca să-i înfăţişeze înaintea împăratului. Şi, mărturisind că sunt creştini, Sfinţii Mucenici au fost crunt bătuţi de ostaşi, iar împăratul a poruncit ca numele şi cuvintele lor să fie scrise în cartea de judecată.

Şi, pe când se făcea scrierea numelui lor, Adrian, un bărbat cinstit dintre mai-marii cetăţii, care încă era păgân, i-a întrebat: „Pentru ce, fraţilor, răbdaţi aceste nesuferite şi grele pătimiri?”. Şi, răspunzând, i-au zis: „Ca să dobândim bunătăţile pregătite de Dumnezeu celor ce pătimesc pentru El, pe care urechea nu poate să le audă, nici cuvântul să le grăiască”.

Auzind, aşadar, Adrian, unele ca acestea, şi pătruns fiind la inimă de dumnezeiescul har, le-a zis să scrie şi numele lui alături de ale creştinilor, arătând că este bucuros să moară şi el împreună cu aceia. Deci, scriindu-l, l-au pus în lanţuri şi apoi în închisoare.

Aflând de aceasta, Natalia, soţia lui, care era în ascuns creştină, la început s-a îngrijorat din pricina întemniţării lui, dar, mai pe urmă, înştiinţându-se că l-au pus în lanţuri pentru Hristos, s-a îmbrăcat îndată în haine luminate, a alergat la temniţă şi, intrând înlăuntru, i-a sărutat cu bucurie lanţurile de pe grumaji şi-l fericea pentru alegerea sa, şi-l învăţa să stea neclintit în chinuri şi-i ruga pe Sfinţii din temniţă ca să se roage pentru el.

Şi s-a întors Natalia la casa ei, iar Adrian a încredinţat-o că-i va da de ştire, ca să vină să vadă sfârşitul său. Şi era fericitul Adrian tânăr cu vârsta, având numai 28 de ani, şi nu trecuseră decât 13 luni de când se căsătorise cu Natalia, iar amândoi erau de neam bogat şi slăvit.

Deci, aflând ziua când va fi adus spre chinuire înaintea tiranului împărat, Adrian, plătind păzitorilor, a ieşit şi s-a dus să dea el însuşi de ştire Nataliei despre ziua sfârşitului său. Dar ea, văzându-l, i-a închis uşa, gândind că a fugit de chinuri şi s-a lepădat de Hristos, şi-l mustra, numindu-l fricos şi iubitor de dezmierdări.

Şi zicea: „Ce voi face eu, care m-am însoţit cu un păgân? Nu m-am învrednicit de cinstea de a mă numi soţia unui Mucenic, ci, iată, sunt o femeie ticăloasă a unui bărbat lepădat de Dumnezeu”. Iar fericitul Adrian, bătând în uşă, zicea: „Natalia, doamna mea, deschide, că n-am fugit de chinuri. Am venit, precum ţi-am făgăduit, să te iau ca să vezi sfârşitul nostru, mijlocind Mucenicii pentru mine, şi trebuie să fiu acolo la ceasul hotărât”.

Acestea auzindu-le, Natalia i-a deschis uşa îndată cu bucurie şi, îmbrăţişându-l, a mers cu el. Apoi, intrând în temniţă, Natalia săruta lanţurile Sfinţilor Mucenici şi le ştergea cu pânză curată rănile, aducându-le, pe cât se putea, uşurare durerilor.

Deci, fiind adus Sfântul Adrian la împărat şi mărturisind pe Hristos, că este Dumnezeu adevărat, l-au pus cu faţa în jos şi l-au bătut cu toiege. Apoi, întorcându-l cu faţa în sus, atât a fost de bătut pe pântece, încât i se vedeau şi măruntaiele; după aceea, l-au aruncat în temniţă unde erau şi ceilalţi Sfinţi Mucenici.

Iar împăratul a fost înştiinţat că cei legaţi au slăbit cu totul şi sunt aproape de moarte. Atunci, a dat poruncă ca să se aducă în temniţă o nicovală şi un ciocan de fier, ca să le zdrobească fluierele picioarelor, ca ei să moară în chinuri.

Văzând acestea, Natalia îi ruga pe ucigaşi să înceapă cu Adrian. Şi ucigaşii au ascultat-o. Iar ea îl ruga pe fericitul Adrian să rabde cu tărie. Deci, după ce i-au zdrobit fluierele picioarelor, i-au tăiat şi o mână; şi îndată, din pricina acelei mari dureri, Sfântul Adrian şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Deci, poruncind nelegiuitul împărat ca trupurile Mucenicilor să fie aruncate în foc, fericita Natalia a ascuns, în taină, mâna soţului ei. Şi, stingându-se focul din pricina unui potop de ploaie, cu tunete şi fulgere înfricoşătoare, unii slujitori împărăteşti au fugit.

Iar un om credincios, anume Eusebiu, luând moaştele Sfinţilor Mucenici şi punându-le într-o corabie mică, le-a dus la Arghiropole, în apropiere de Bizanţ, şi le-a aşezat într-o biserică. Apoi un oarecare tribun păgân a cerut-o în căsătorie pe Natalia, dar ea, rugându-se, a fugit din Nicomidia la Arghiropole, unde erau moaştele Sfântului ei soţ.

Ajungând acolo cu mâna Sfântului, s-a rugat mult, apoi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, sfârşindu-şi alergarea ei mucenicească fără de sânge, ca una care a pătimit slujind pe Mucenici şi fugind din casa ei pentru desăvârşita curăţie. Şi, a fost îngropată lângă moaştele Sfinţilor Mucenici.

Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.