“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Fiecare povestire evanghelică are întotdeauna două înţelesuri, două sensuri. Unul – exterior, limpede pentru toţi şi altul – interior, profund, tainic, care nu este clar pentru toţi.

Aşa şi Evanghelia de astăzi, care s-a citit în timpul liturghiei, după conţinutul său exterior este clară pentru toţi şi uşor de înţeles. Dar înţelesul ei lăuntric poate nu este clar pentru toţi. Voi încerca să vă dezvălui sensul ei lăuntric, profund.

Marea pe care pluteau ucenicii în timpul furtunii este marea vieţii, este lumea aceasta, este viata care ne înconjoară, cu valurile, necazurile, nevoile şi ispitele ei… Ucenicii pluteau pe mare, iar în jurul lor s-a dezlănţuit furtuna.

Aşa şi noi, plutind pe marea vieţii, suntem împresuraţi de valurile necazurilor şi ale ispitelor, care vin asupra omului de la lume, de la trup şi de la diavol. Aşadar, în timpul furtunii, în mijlocul valurilor copleşitoare, înaintea ucenicilor a apărut Hristos.

El mergea pe apa acestei mări învolburate, însă ucenicii nu ziceau că El este Hristos. Ei credeau că este o nălucă şi că este numai închipuirea lor. Aşa este şi pe marea vieţii.

Când îl lovesc pe om încercările, când se ridică valurile ispitelor, el caută ajutor pretutindeni şi nu-l găseşte nicăieri. Peste tot este înşelat în nădejdile lui. I se pare că este părăsit de toţi, şi de Dumnezeu, şi de oameni.

Cade în întristare, aproape în deznădejde. Dar Domnul este aproape. El vine la noi şi ne întinde ajutorul Său dumnezeiesc. El este gata să ne ajute întotdeauna, în orice clipă, dar noi nu avem credinţă, credem că nici aici nu există nădejde, că aşa ni se pare nouă, că este o fantezie, o nălucă şi că nu putem aştepta ajutor de nicăieri.

Şi mulţi, nemaicrezând în ajutorul de Sus, resping cu desăvârşire acest ajutor dumnezeiesc şi încetează să-l caute în Dumnezeu, căutându-l numai în mijloacele acestei lumi. Unora însă, dacă nu găsesc ajutor nicăieri – căci deşartă este izbăvirea de la oameni – le vine în gând: poate că ar trebui să încerce să alerge încă o dată la Dumnezeu, să apeleze încă o dată la mijloacele ajutorului dumnezeiesc. Şi, asemenea lui Petru, spun:

Doamne, dacă eşti Tu, dacă mă poţi ajuta, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă.

Şi iată, luaţi seama! Hristos îi spune lui Petru: „Vino!”. Nebăgând în seamă furtuna şi valurile, Petru a pornit şi, atât timp cât a privit la Hristos, a mers fără teamă şi fără primejdie, valurile nu l-au scufundat.

Însă, când privirile lui s-au desprins de Hristos şi a început să vadă valurile mării dezlănţuite, Petru s-a speriat, l-a cuprins îndoiala şi a început să se scufunde. Aşa şi omul, când merge pe calea credinţei în Hristos cu ajutorul lui Dumnezeu, la început îşi păstrează trezvia sub influenţa luminării dumnezeieşti şi merge ferm, cu nădejde. Necazurile şi încercările vieţii nu-l pot doborî, nu-l pot influenţa, nu îi clatină inima.

Dar, când îşi desparte privirile minţii, gândurile şi simţămintele lui de Hristos, de ajutorul Lui dumnezeiesc şi le îndreaptă spre valurile clocotitoare ale mării vieţii, spre necazuri şi ispite, atunci începe să slăbească şi nu poate să nu se clatine în credinţă. Chiar dacă se dezlănţuie marea, chiar dacă se ridică necazurile din toate părţile, nu le da nici o atenţie, priveşte spre Hristos, adu-ţi aminte că Domnul este aproape.

„Viu este Domnul şi viu este sufletul tău” (1 Regi 20, 3).

Domnul este întotdeauna gata să ne vină în ajutor. Şi, când omul îşi pierde credinţa şi începe deja să se scufunde, temându-se de valurile necazurilor şi ale ispitelor, negăsind ajutor nicăieri, asemenea lui Petru, agăţându-se de ultima nădejde, strigă:

„Doamne! Salvează-mă, pier!”

Şi cu mare smerenie aleargă la Domnul şi cere ajutorul Lui dumnezeiesc. Iar Domnul îi spune:

„Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit? Iată, Eu sunt lângă tine”.

Şi Domnul îl ia pe om de mână şi îl ridică, aşa cum se spune în psalm:

“Cel ce scoate din pulbere pe cel sărac şi ridică din gunoi pe cel sărman” (Ps. 112, 7).

Şi îl ridică cât mai sus…

Trebuie să ştiţi că pronia lui Dumnezeu nu ne scoate cu desăvârşire din necazuri, nu le alungă cu desăvârşire de la noi, nici nu ne izbăveşte de ispite, nu ne desparte de ele, ci ne dă putere, tărie şi bărbăţie să le îndurăm, să le biruim. Uitati-vă la toată ceata sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu…

Domnul nu i-a scos din năpaste, nu i-a izbăvit de necazuri, ci le-a dat voinţă tare, nădejde tare ca să nu fie clătinaţi de ele nici chiar în cele mai crunte încercări. Şi, într-adevăr, nimic nu i-a putut clătina, precum spune sfântul apostol:

„Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?”.

Şi Hristos S-a rugat pentru ucenicii Săi şi L-a rugat pe Dumnezeu Tatăl:

„Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean” (Ioan 17, 15).

Domnul îngăduie ispitele şi în acelaşi timp dă şi puterea de a îndura aceste ispite. Atât timp cât a privit la Hristos, Petru a mers pe apă. I s-a dat putere de către Dumnezeiescul Mântuitor să meargă şi a mers.

Furtuna însă nu a încetat, valurile nu s-au domolit, sub picioarele lui era marea, care clocotea. Când ne lovesc şi pe noi necazurile şi ispitele, trebuie în timpul năvălirii lor să avem deosebită tărie şi bărbăţie.

Trebuie să ştiţi că loc lipsit de griji nu a existat, nu există şi nu va exista niciodată pe pământ. Loc senin şi lipsit de griji poate exista numai în inima noastră. Dacă inima va fi plină de iubire dumnezeiască, ea vn fi senină şi fără de griji, va fi liniştită şi niciun necaz nu o va speria. Când Dumnezeiescul Mântuitor a intrat în corabie la ucenicii Săi, când ei s-au unit cu Hristos, şi L-au văzut, şi L-au simţit alături de ei, atunci – se spune în Evanghelie – „vântul a încetat” şi “s-a făcut linişte mare“.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu omul. Dacă vom fi cu Hristos şi în Hristos, niciun necaz nu ne va tulbura, iar bucuria va umple inima noastră astfel încât şi în necazuri, şi în vremea ispitelor ne vom bucura.

Dacă Hristos va fi în inima omului, dacă inima lui va fi plină de iubire dumnezeiască, atunci nicio trăire pământească nu ne va atrage atenţia. Hristos, această Frumuseţe Unică, Adevărată şi Nestricăcioasă, va atrage inima omului mai presus decât toate celelalte trăiri…

Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului, marele plăcut al lui Dumnezeu, medita odată la Dumnezeiasca Liturghie – pe care noi tocmai am săvârşit-o – şi cu exaltare a glăsuit, numindu-L pe Hristos Pâine Cerească:

„Pâine Preadulce! Tămăduieşte cu un cuvânt inima mea ca să simt în mine dulceaţa iubirii Tale! Pâine Preadulce, vindecă-mi orice suferinţă ca în afară de Tine nicio altă frumuseţe să nu-mi doresc! Pâine Preacinstită, plină de toată dulceaţa şi buna mireasmă, intră în inima mea şi cu dulceaţa bunei Tale miresme umple cele dinlăuntru ale sufletului meu! Pâine Sfântă, Pâine Vie, Pâine Preadorită! Intră în inima mea şi curăţeşte-mă de toată întinăciunea trupului şi a duhului! Fii păzitoarea neîncetată a sufletului meu!”.

Aşa a glăsuit sfântul plăcut al lui Dumnezeu, căci inima lui ardea de dragostea către Domnul. El dorea ca nicio frumuseţe stricăcioasă a lumii acesteia să nu-i despartă inima de Hristos.

Eu nu pot cere nici de la voi, nici de la mine acea dragoste înflăcărată către Domnul, de care ardea sfântul lui Dumnezeu. Acest lucru este cu neputinţă dintr-odată pentru noi. Dar, totuşi, este cu putinţă şi chiar trebuie ca întotdeauna şi mai ales în ispite să alergăm la Domnul Iisus Hristos, să strigăm la El, să căutăm ajutor numai la El şi numai de El să ne lipim inima.

Dacă vom alerga la Domnul, El ne va cerceta, va intra în inima noastră, ne va ocroti, ne va apăra de toate ispitele, va fi pentru noi stâlp tare în faţa vrăjmaşilor şi ne va duce drept la ţinta dorinţelor şi năzuinţelor noastre, la fericirea veşnică, în împărăţia Cerurilor. Amin.

27 iulie 1925″ (Din: Starețul Nicon de la Optina, Sfaturi în vremuri de prigoană, Editura Egumenița 2009).

Citeste si - Predică la Umblarea pe mare – Potolirea furtunii. Duminica a IX-a după Rusalii