Sutaşul roman a cerut de la Hristos să-l tămăduiască pe slujitorul său, care era ţintuit la pat (v. Matei 8, 5-13). Iar Domnul i-a zis să vină în casa lui ca să-l vindece. Dar sutaşul, din smerenie, socotind că este nevrednic să intre Hristos în casa lui, i-a cerut să spună de departe ca să se tămăduiască sluga sa.

Ceea ce ne face o deosebită impresie este faptul că la sfârşit Domnul, arătând marea credinţă a sutaşului – în opoziţie cu oamenii religioşi ai acelei epoci -, zice: „La sfârşit Dumnezeu îi va aduna de la Răsărit şi de la Apus pe oamenii care au gând bun, care au o dispoziţie bună, care au credinţă şi nu pe aceia care se consideră «fiii împărăţiei»“.

Aceasta înseamnă că, independent de ceea ce zicem noi şi ce susţinem şi de cum fundamentăm mântuirea fiecărui om, în cele din urmă altul este criteriul lui Dumnezeu.

Nu ne mântuim numai pentru că suntem creştini ortodocşi şi admitem şi susţinem aceasta în mod intelectual. Dumnezeu spune altceva. Domnul este foarte clar. El face o înfricoşată răsturnare şi zice: „Luaţi aminte, voi credincioşii, care credeţi că sunteţi deja mântuiţi, «fiii împărăţiei», sunteţi deja în afară, deoarece am aflat în altă parte credinţă mai adâncă şi mai adevărată şi voi aduna oameni de la Răsărit şi de la Apus”, pe aceia pe care nici nu ni-i închipuim şi nu ne aşteptăm.

Pentru că nu se mântuieşte acela care are siguranţa, nădejdea în el însuşi şi în puterea lui, ci acela care are o credinţă adâncă. Elementele credinţei adânci, profunde, nu sunt fanatismul de a susţine drepturile credinţei ortodoxe, ci altceva.

Unde se vede aceasta?

In felul de a fi al sutaşului, al cetăţeanului roman, al celui nobil în credinţă. Acela care se exprimă prin credinţă, care cere de la Domnul să-l facă bine pe slujitorul său, ca şi cum ar fi copilul său, care are o raportare rugătoare la viaţa lui. Adică „face investiţii” şi se sprijină pe Dumnezeu, sprijină toate pe harul lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este un proces mecanic – „dacă o fac, Dumnezeu îmi va da în mod negreşit un anumit lucru” -, ci este o luptă cu Dumnezeu. Este o luptă cu Dumnezeu, care se justifică în smerenie.

Care este smerenia sutaşului? „Nu sunt vrednic ca să intri sub acoperişul casei mele.” Şi cum se vădeşte acest fel de a fi în practică? Dacă noi credem că suntem pierduţi, că suntem nevrednici pentru harul lui Dumnezeu, aceasta nu apare doar în cuvinte; apare în ethosul nostru atunci când simţim că suntem ultimii din lume şi socotim că fiecare om este mai important decât noi. Chiar şi cei necredincioşi.

Şi atunci te micşorezi pe tine însuţi. Şi atunci, aşa cum spune avva Isaac Sirul: „Cu cât ne simţim mai neînsemnaţi, cu atât ne aflăm mai aproape de Dumnezeu“. Acesta este simţământul care naşte adevărata dragoste. Care este dragostea sutaşului? Ii pasă de sluga sa. îl caută cu nelinişte pe Domnul şi-L urmează şi-L roagă pe Domnul să-l tămăduiască pe cine? Nu pe el însuşi, ci pe slujitorul său. Priviţi milostivire! Priviţi dragoste! Toate merg împreună; credinţa, smerenia, rugăciunea şi dragostea. Este un singur amestec, o singură stare este; un singur ethos şi o singură atitudine de viaţă.

Credinţa, prin urmare, este încrederea în Dumnezeu, în voia şi în existenţa Lui, care depăşeşte acceptarea intelectuală a unui adevăr şi aduce o schimbare a libertăţii în inima omului.

Si când simţim că suntem ai lui Dumnezeu? Atunci când suntem odihniţi şi liniştiţi şi-i zicem lui Dumnezeu: „Fă ceea ce voieşti”, şi ne lăsăm în mâinile Sale si cerem mila Lui; nu numai pentru noi, ci pentru fiecare rob, pentru fiecare păcătos, pentru fiecare necredincios. Pentru că înţelegem, noi primii, că avem nevoie de milostivirea lui Dumnezeu.

Nimeni nu este sigur şi îndreptăţit. Oricine crede că este îndreptăţit este pierdut.

Oricine simte siguranţă pentru credinţa lui, pentru adevărul lui, atunci este departe de Dumnezeu. Şi înţelegem că credinţa este legătura vie cu Dumnezeu; clădirea relaţiei personale cu Dumnezeu.

Ce sens are să cunosc lucruri despre Dumnezeu, dar să nu-L trăiesc pe Dumnezeu? Ce însemnătate are că eu cunosc deplina acrivie a dogmelor, dacă inima mea nu trăieşte prezenţa Lui? Credinţa este aceasta: să trăiesc prezenţa lui Dumnezeu ascultând de cuvântul Domnului şi de strigătul Bisericii: „Voiesc ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” pentru fiecare rob, pentru fiecare păcătos.

Pentru a poseda această universalitate se presupune faptul că mai întâi noi am trăit căderea noastră, păcatul nostru, alungarea din Rai. Dacă nu ne pogorâm la iad şi nu simţim flăcările iadului, nu putem deveni cu adevărat credincioşi şi ortodocşi; nu putem să-l iubim pe fiecare frate al nostru foarte mic; nu putem să simţim durerea fiecărui păcătos şi, prin urmare, trăim liniştiţi într-o închipuită simţire a duhovniciei.

Pentru ce este închipuită această simţire? Nu poţi să ai duhovnicie şi să nu te doară pentru cel din urmă frate al tău, de cel păcătos, de cel necredincios, de eretic. Dacă nu trăim durerea noastră personală a absenţei lui Dumnezeu, a alungării noastre din bucuria Raiului – care este Împărăţia lui Dumnezeu – atunci nu putem să simţim niciun om şi atunci trăim în iadul „dreptăţii” noastre duhovniceşti.

Aşa cum zice avva Macarie, „ca să ne mântuim trebuie să dobândim inimă“. Si dobândim inimă atunci când o activăm trăind Lumina, care este Domnul. „Intru lumina Domnului vom vedea lumină.“ Nu putem să-L trăim pe Domnul dacă nu căutăm acelaşi lucru pentru fiecare frate al nostru, care este Hristos „cu un alt chip”.

Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016